| |
|
| |
de-atâta timp stau nemişcat
îmi pare
că s-a născut din tâmpla mea
un zeu
cu lănci în loc de ochi
o nepăsare
mai liniştită decât gheara
unui leu
un freamăt de săgeţi ucide ora
sau poate numai oastea soarelui
trecând
un câine crede că-s copac
îmbracă-n galben
piciorul
strălucind de sub vesmânt
potaia iute simte nefirescul
ar vrea s-adulmece
renunţă
îi e silă: put!
dar gheara ghemuită ghilotină
cu asfinţitu-l fulgeră de gât
când mă pornesc
îmi cere cârciumarul
ce-am omorât e treaba mea
să iau cu mine
de sunteţi rudă răposatului
şi-aţi vrea
să-mi multumiţi eu sunt:
nebunul care trece printre oameni
cărând în suflet leşul unui câine
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2007-01-24 |
finalul e deosebit prin paternitatea putin suprarealista,
"nebunul care trece printre oameni
cărând în suflet leşul unui câine"
si m-au dus cumva, prin atmosfera speciala, la o combinatie intre versurile unei piese muzicale pe care sigur o stii:
"Pe un munte intr-o tara foarte indepartata
Sta un om cu ochii-nchisi si spune ce ne asteapta.
Lumea nu-l asculta, il crede un nebun
Caci vorbele lui sunt ca niste lovituri de tun." (Phoenix/Pasarea Colibri) si François Villon...
un poem interesant.
|
| koga ion -
2007-01-24 |
există o ruptură, cred eu, între ceea ce se înţelege prin "formulă poetică" şi "cadrul imagistic" al fiecărui autor; însă, posibil să ai dreptate cu Villon; recunosc, nu mi-am pus problema, dar, probabil că, în spatele fiecărei inetnţii metafizice, în fiecare dintre noi se ascunde o voluptate arhaică, un senzorial elementar pentru care, fie că ne place sau nu, suntem tributari simţurilor.
mulţumesc pentru lectura constantă (ce pustiu ar fi pe aici fără tine).
cu drag,
Vasile Munteanu
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com