Apocalipsa după Dăncuş (II)
din ce în ce mai des, după aceea
simţeam nişte mâncărimi în interiorul trupului.
câteodată chiar lângă inima stângă.
am aflat, încet-încet, că globulele
mele albe explodau ca supernovele
iar globulele mele roşii făceau implozie.
mă minunam, “poate ai leucemie”, au zis
prietenii, iar eu m-am dus iute la
pop mihai, apoi – neîncrezător –
la radu negoescu, la institutul de
sănătate publică. ei au zis că nu-i
nimic, nu se vede nimic – dar nici
n-au putut opri fenomenul. îl simţeam
în degetele de la picioare mai ales
seara când, înainte de-a adormi,
îmi aminteam câte femei am minţit
spunându-le că sunt om.
“nu-i bine”, mi-am zis într-o amiază
când am simţit că-mi creşte
al şaselea deget al celei de-a treia mâini.
“nu-i bine”, m-am gândit
în timp ce nişte oameni celebri
mă aşteptau să lansez o carte.
cum să apar în faţa lor cu trei mâini
şi mai ales cu şase degete la aceea?
mâna crescuse deja,
mă gândeam că devin, pe zi
ce trece – un monstru.
m-am dus din nou la oglindă:
eram la fel de frumos
aveam părul la fel de alb
şi femeile aveau aceleaşi sentimente
când mă priveau pe furiş:
să le dau şi lor, printre zilele şi nopţile
ce treceau nestingherite
un pic din sămânţa aceea albă
ce ar fi putut aduce pe pământ
un copil frumos cu părul alb.
îmi priveam, stupefiat, cearcănele.
ce adânci erau! ca nişte ghene
de gunoi, ca nişte gropi mari în
care se înghesuiau toţi morţii în accidente
de avion şi toţi civilii ucişi
în atentate de terorişti.
nu-mi plăcea cum arătam
îmi era ruşine să ies în lume
să mă vadă toţi cu un pix în loc
de cel de-al şaselea deget al
celei de-a treia mâini.
cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam
scriind cu pixul acela poezii frumoase –
una chiar mi-a plăcut:
Ora lumii-ncepe să se sfarme
Şirele spinărilor se frâng
Când întreaga specie adoarme
Şi aşteaptă Dumnezeu să plâng
Lângă mine – doar aceste goale
Trupuri de cuvinte înflorind
Doar aceste pagini senzuale
Care-aşteaptă să încep să mint
Noaptea asta n-o să cadă stele
Noaptea asta numai spaime cad
Morţii scriu cu degetele mele
Drumul către moarte l-am uitat
Azi e ziua notelor de plată
Nu mai am – deodată – întrebări
Şi-ntre Dumnezeu şi mine – iată
Au rămas aşa puţine scări
Nu mai este timp şi nici murdare
Nu mai sunt aceste amintiri
Aceşti paşi au devenit cărare
Printre naşteri, morţi şi despărţiri
Acum iarăşi locuiesc în temple
Iar aşteaptă Dumnezeu să plâng
Lângă câmpul ăsta de exemple
Care-apar, trăiesc şi-apoi se sting
Între Dumnezeu şi mine – iată
A rămas o scară şi ceva
Şi duhnind a ţară disperată
Nu mai am curaj să urc pe ea
mă uitam curios şi chiar bucuros
la cuvintele acelea: cum de se îmbinau
aşa, cum reuşeau să-şi dea, unul altuia, mâna?
“ce frumoase sunt” şopteam printre taxele
ce trebuiau obligatoriu plătite. mai devreme
sau mai târziu. inexorabile. bătându-şi
joc de Ecclesiast.
la un moment dat însă
au început să-mi îmbătrânească mâinile.
se ofileau, ca degetele picioarelor
numitei Emeşe Dora Pop din sighet,
maramureş, românia, europa – în
vârstă de zece ani. întâi le-au căzut degetele
dar oricum nu prea aveam nevoie de ele:
aveam o mână în plus.
apoi, ca un păr nespălat, au început
să curgă după ele nervii, tendoanele,
venele. chinuindu-se în alveolele lor –
oasele se încăpăţânau să le aparţină
deşi nu le mai acordam importanţă.
şi dintr-o dată, în clipa când cea
de-a treia mână triumfa, când nici
un oscior nu mai pornea firesc dinspre
capul meu – din spate mi-au apărut, suave,
două aripi.
prietenii mei şi-au pus curând întrebarea:
“de ce ştie atâtea?”
şi imediat, fără a mi se lăsa
răgazul răspunsului – am auzit:
“de unde ştie?” iar acei întrebători
nu-mi erau cunoscuţi. aveau halate albe
şi laboratoare sofisticate.
în clădiri păzite cu arma
se chinuiau să-mi extirpe cea de-a treia
mână ca şi cum le-ar fi aparţinut lor, nu mie.
întrebările au curs apoi zi şi noapte
dar nici una nu era corectă
iar eu nu ştiam să răspund decât
interogaţiilor adevărate.
ei nu ştiau nimic despre adevăr
aşa că într-o zi am plecat de acolo.
întristat, cumva.
m-au căutat cu aparate precise şi
multe patrule au dispărut în formulele lor
gen t=…, în breşa creată
de vremea vieţii mele.
întors Acasă, am băgat de seamă
că mâna era tot acolo, la locul ei
şi-şi vedea nestingherită de treabă: scria
cuvinte şi dintre toate, cel mai mult
mi-au plăcut următoarele:
Braţele-mi sunt vreascuri şi le pun pe foc
În sălbăticia ninsului primar
Cu diplomaţie caut să mă rog
Când n-ai mâini te-aude Dumnezeu mai clar
E un vuiet clasic şi din întâmplare
Prin zăpada ţării ca un înger trec
Anul Nou al vieţii în clepsidră moare
Nici cu libertatea nu mă mai aleg
E o noapte plată – e un foc pe munte
Să te rogi zadarnic – să iubeşti la fel
Să nu-ţi găseşti zona unde te-ai ascunde
Spre a-ţi fi de-a pururi unicul model
Gerul orb îmi cântă – viscolul mi-e fiu
Tu nu eşti prezentă la acest concert
Dumnezeu mă ştie – eu nu-L ştiu, nu-L ştiu
Mă ning peste Dânsul şi mă iert, mă iert
după o vreme, citind asta
am înţeles că trebuie să plec.
să plec să-mi caut mâinile dinainte,
cele cu care puteam ucide sau iubi.
eram nesigur, mă codeam, îmi era bine
Acasă, dar cea de-a treia mână a insistat:
Nu, Dumnezeu nu mai e în război cu diavolul, ci cu omul. În marea Lui bunătate se luptă cu specia omului iar dracul, contrariat, aşteaptă rezultatul. Bunul Dumnezeu se căzneşte să-l convingă pe om că interesele lui minore n-au nici un Dumnezeu. Posomorât, diavolul (rămas fără ocupaţie, şomaj!) n-are curajul să-I spună că orice lecţie de morală este inutilă pentru o planetă de draci. Pentru o planetă de mausolee, că aşa-i moda: cu cât sunt oamenii mai ai dracului,cu atât îşi construiesc, unii altora, cavouri mai impunătoare.
“să te întorci” a mai scris
cea de-a treia mână. “dar nu te grăbi,
treci mai întâi pe la prietenii tăi
ei au de trimis acolo scrisori şi numai
tu le poţi duce, numai ţie ţi-au crescut aripi.
desigur – a răspuns ea întrebării mele –
treci şi pe la giordano bruno.
nu-l uita pe darwin, pe mendeleev, pe kepler
şi pe marx. de fapt, toţi au locuinţe la stradă
te vor chema, te vor ospăta şi-ţi
vor da scrisorile. te aşteaptă chiar şi einstein
care s-a temut că vei completa
teoria lui cu semnul pe care el l-a
şters din formulă. într-un fel, de aceea
am apărut eu, cea de-a treia mână: pentru
a-ţi distrage atenţia, pentru a-ţi răpi
timpul de-a pune în practică ecuaţia
completă” a scris mâna.
m-am gândit îndelung la ce să-mi folosesc
viitoarele mâini şi într-un moment în care
eram binevoitor am aflat: SĂ DUC
SCRISORILE ACELORA. am aşteptat
apoi, răbdător, ca doi oameni să se
iubească total şi în fracţiunea de secundă
a pierderii simţurilor lor, am deschis şi-am intrat
neştiut de nimeni, în lume.
bărbatul care a reuşit să activeze atunci
codul porţii este, azi, un rebut social.
nimic nu se schimbase între oameni
doar că deveniseră mai şireţi, mai
performanţi în a se apăra de
ochii lui Dumnezeu. primul lucru pe care l-am
observat au fost cele două mâini. cea de-a
treia dispăruse iar aripile mele
nu mai puteau fi văzute cu ochiul liber.
cu ce voi putea aduce scrisori?
am ţipat între nişte structuri
în care materia se coagulase.
mi s-a spus apoi că aşa ţipă copiii mici
la naştere, dar eu treceam greu
prin materia aceea chinuită, aflam
brusc în ce zonă mă aflu şi avalanşa
de informaţii primite de la tot ce era
în jurul meu crea o crustă groasă
ce mă asfixia. cu un ultim efort am
strâns fărâmele de lumină în palme –
era toată zestrea ce-mi rămăsese.
am aflat ulterior că am reuşit,
că nu oricine poate ajunge nevătămat
la oameni, că unii dispar atraşi de mirajul
unor alte tentaţii. eu însă pornisem cu ideea
că trebuie să aduc nişte scrisori, nu puteam
înşela speranţele atâtor prieteni.
am aşteptat răbdător să fiu bătut,
înfometat, închis în închisori, scuipat
şi batjocorit iar când n-am mai putut –
am făcut un pas alături de Drum şi
am creat doi copii. credeam că această
înşelătorie mă va salva, că mă voi pierde
în hăţişul umanităţii şi astfel mă voi
furişa Acasă. atunci a apărut din nou
cea de-a treia mână:
imperativă, ameninţătoare.
cel de-al şaselea deget indica nordul.
am lăsat totul baltă şi am pornit într-acolo.
mi-a fost greu să ajung şi dezamăgit
mi-am plimbat ochii peste ruine. chiar
şi cei ce au permis să revin erau
nişte trupuri obosite, incapabile, nu mai
aveau ochi pentru a mă recunoaşte.
m-am oprit dezorientat
nu înţelegeam de ce am fost trimis printre
dărâmături. în jurul meu, ce se mai putea nărui
se prăbuşea fără zgomot. eram nedumerit.
şi deodată, din spatele unui munte de
construcţii nereuşite, a apărut îngerul.
am zâmbit. am închis ochii şi i-am spus:
“de data asta nu te mai las să pleci singur”
“nu te orbeşte lumina?” a zis.
“care lumină?” am zis, “nu vezi că aici
numai noi luminăm?”
el a privit cu uimire cauciucul întunericului:
“te aşteptam la sfârşit” a zis
“cum de ai venit mai repede?”
“era necesar” am şoptit
şi am căzut mai întâi în genunchi
apoi pe faţă
apoi pe spate
şi dintr-o dată m-am trezit în altă parte a lumii, acolo unde am îngăimat primele cuvinte ale limbii mele materne:
“Dar e insuportabil, nu ştiu dacă pot merge mai departe. Tu, când vii, întorci toate lucrurile invers, nu mai ştiu care mi-s averile, unde să depun munca mea de Adam neînţeles şi munca ei de Evă supusă. Am secat, iartă-mă, dă-mi putere să Te pot apăra.”
(Înainte de-a mă prăbuşi, aud uşa casei deschizându-se şi în următoarele secunde văd chipul îngrijorat al Gabriellei, protector aplecat deasupra mea. Ea poate alunga cu un simplu sărut o armată de forţe nocive şi înşelătoare.)
“unde ai fost?” am gemut
şi vedeam doar lumina albă a părului ei.
“am şi eu părul alb?” am cerşit o aprobare.
“nu, nu trebuie să ştie nimeni cine eşti”.
am reluat invers traseul
şi când am ajuns în genunchi
m-am văzut în ochii îngerului.
“dar tu eşti alb!” am strigat.
“pentru că sunt mai mic decât tine”
a zis, apoi mi-a tămăduit, cu apă,
arsurile groaznice de pe trup.
“să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi…”
am murmurat în prima dimineaţă a
conştienţei. “e prea târziu” am spus puţin
mai tare. lângă mine dormea, dezgolit,
îngerul şi am văzut că era o femeie.
în clipa aceea a deschis ochii şi a surâs:
“te iubesc, deşi am părul alb”.
şi dintr-o dată n-am văzut decât culoarea
albă, o culoare ce m-a învăluit în următoarele zile
ca un bandaj şi în care am dormit
îndelung, sărbătoreşte
iar pietrele ce cădeau în timp
şi mai ales cercurile concentrice
nou născute în arealul acela
mă scuteau de spaima prezenţelor.
când în sfârşit m-am trezit
l-am întrebat pe îngerul Gabriella:
“ştii ce trebuie să fac?”
“ştiu”, a zâmbit în timp ce adăuga
apei fierte – cafea. “dă-mi o ţigară”,
am căscat după somn. “nu avem, noi nu fumăm”,
a zis contrariată. “atunci dă-mi o ţigară”
am zis, iar ea a materializat, ascultătoare,
pe masă, un pachet de culoare roşie.
am umblat o vreme prin lume.
am văzut durerea şi revolta ei
sângele şi împreunările nefireşti
uciderea, minciuna şi zeii falşi
rănile atomului de cernoziom, lacrimile
păsărilor şi tristeţea pietrelor.
am vindecat bolnavi şi am adus
bunăstare în familii sărace
dar eram numai doi, nu puteam
distribui speranţa peste tot.
am cerut ajutor şi ni s-a dat.
l-am folosit şi pe acela însă hulpavă,
omenirea voia minuni, ni se cereau
evenimente potrivnice naturii noastre.
i-am spus: “dacă nu plecăm, ne vor omorî”.
cuminte, îngerul m-a urmat în munţi
acolo unde totul a devenit limpede.
am învăţat amândoi, literă cu literă,
anti-decalogul lumii acesteia. îngerul Gabriella
a zis: “am datoria de-a te păzi de excese,
nu pot face nimic altceva”
se năştea, din nou, soarele, în
dimineaţa aceea. i-am privit cu înţelepciune
naşterea, apoi m-am întors cu faţa spre
îngerul ce-şi acoperise ochii:
“lumina ta e prea mare”
a scâncit speriat
“nu mai are Dumnezeu luptători simpli?
trimite aici comandanţi?”
l-am strâns la piept, îmi era milă de
bieţii lui nervi oculari
nu mă gândisem niciodată că vreun
înger nu mi-ar putea suporta lumina.
puţin mai târziu, când totul a luat sfârşit,
am făcut dragoste. pe deasupra muntelui
treceau tot felul de avioane. ştiind ceea
ce îngerul nu putea afla singur, i-am povestit:
“Suntem goi. În acest moment, un avion trece pe deasupra noastră şi doi pensionari din Anglia se uită cu binoclul la frumuseţile naturale ale României. Ei văd aici, pe munte, un cuplu gol.”
Sunetele cuvintelor mele s-au materializat şi imediat a trecut avionul care îi aducea pe soţii Edwinson la Bucureşti şi care, întorşi în Anglia, au spus că în nişte munţi din România trăiesc, încă, Adam şi Eva. Jurnaliştii cărora le-au povestit ce văzuseră i-au ascultat cu bunăvoinţă dar lipseau dovezile iar sir Edwinson a dus filmul la developat. Nu s-a ales cu nimic, era alb complet. Soţii Edwinson din Manchester sunt consideraţi acum nişte bătrâni scrântiţi. Uneori şi ei cred în acest verdict favorabil dat de semenii lor.
“eşti atât de frumos că-mi iei lumina ochilor”
a zis îngerul.
“tu eşti Gabriella iar eu sunt Doru Dăncuş”
l-am liniştit – era agitat şi de atâta sforţare
aripile lui erau ca după ploaie. “o să te
obişnuieşti cu lumina asta”, l-am liniştit,
“te voi lua cu mine curând, să vezi cum se
naşte soarele umanităţii”
a doua zi însă, nori grei mi-au spus că nu, încă nu.
mi-am ridicat palmele înspre ei:
“lăsaţi copiii să vină la mine” am spus.
două ochiuri de soare s-au deschis
atunci şi două globuri de lumină mi-au căzut
în cele două palme, îmbrăţişându-se
ca fraţii cu lumina pe care am strâns-o
în pumni atunci, la naştere.
ziua a trecut, soţii Edwinson sunt luaţi în râs – pentru Great Britany nu există adami şi eve potriviţi – este pierdută “great-britany”, alţii vor fi stăpâni acolo.
- Oare ce se va întâmpla dacă le voi spune că sunt Aducătorul de Scrisori? Cred că vor spune că Ştefan Doru Dăncuş a înnebunit; mă vor închide în vreo clădire de boli mintale, o să vezi.
- Ştii ce? Nu mă mai stresa cu variantele viitorului. Ne vor închide pe amândoi, pentru că şi eu ştiu cine sunt. Totuşi, nu fac atâta caz de asta.
- Da, dar a venit vremea să schimbăm lumea, Tatăl nostru a zis să ne ferim de oameni că ne vor închide, ne vor chinui prin bisericile lor, ne vor da ca exemplu popoarelor.
- Ne-a dat şi putere pentru a aduce planul Lui la îndeplinire, ai uitat?
- Ar trebui să fim mai energici, am zis. Prea am lâncezit în ultima vreme prin rezultatele ştiinţelor lor. Ce să facem prima dată?
- Eu zic să laşi baltă cutremurele, incendiile şi toate celelalte mărunţişuri de care te-ai ocupat până acum. Nu vezi că aşa nu te bagă nimeni în seamă? Ce rezolvi dacă foloseşti forţa? Nici măcar o inundaţie de-a ta nu le-a atras atenţia. Ştii ce? Du-te şi adu scrisorile celor de-Acasă.
- Şi dacă nu mă vor crede? Fac drumul degeaba…
- Unii te vor crede. Aşa a zis şi Tatăl nostru când am plecat, să nu dăm mărgăritare porcilor şi să nu mustrăm pe cei ce se cred deştepţi. Să le vorbim înţelepţilor, că ei vor şti cine i-a căutat şi vor înţelege ce le spunem.
- Atunci hai în lume, am zis, deşi muntele acesta ne era suficient. Cui vom lăsa fiinţele care au avut grijă de noi până acum? Ce vom face cu păsările, cu furnicile şi albinele, cu brazii şi buburuzele? Vor crede că le-am trădat.
- Tatăl nostru ne-a explicat să venim la om, nu la altă fiinţă de aici. Ţii minte când a spus că restul fiinţelor îşi cunosc destinaţia, că Îl cunosc? Hai, du-te ia scrisorile; până vii, o să fac mâncare. Şi, a zâmbit Gabriella şăgalnic, nu te mai opri cu Iustin şi cu Ulici; când te-apuci de pocker cu ei, nu mai termini. Joacă o partidă, na, să nu zici că-s înger tont, dar la a doua, lasă cărţile pe masă şi hai să mănânci. Nu cred că se vor uita în cărţile tale.
- De unde ştii? l-am întrebat în timp ce plecam. Iustin s-a uitat tot mereu în cărţile mele.
Îngerul Gabriella şi-a ridicat ochii de pe ceapa pe care o tăia:
- Auzi, şi-aşa mizele voastre sunt altele. Pleacă odată, că se face noapte aici.
Am plecat. M-am întors deziluzionat, cu doar câteva scrisori. Oamenii uitaseră să-şi mai scrie.
Am coborât de pe munte neconvins că sunt util cuiva în lumea în care este internet şi avioanele cad. Atât de puţini îşi mai scriau încât până şi îngerul, după o lungă perioadă de tăcere, a spus:
- Cred că ar fi bine să mergi mai rar după scrisori. Apucă-te iar de cutremure, inundaţii, incendii. Iată-ţi jucăriile, nu ţi le-am aruncat – şi mi-a întins, trist, cele câteva globuri de înţelepciune.
Le-am luat gânditor şi imediat am auzit: “…un cutremur cu magnitudine de…a produs pagube în valoare de circa 800.000.000 de dolari” iar apoi, ca o avalanşă: “…253 de oameni au murit din cauza ciocnirii a două trenuri rapide, un avion al companiei…s-a prăbuşit cu 1230 de oameni la bord şi încă nu se ştie dacă au rămas supravieţuitori, 7 persoane au fost ucise şi 20 rănite grav de explozia unei bombe amplasată într-o maşină-capcană, 10 persoane şi-au pierdut viaţa în urma unui incendiu ce a izbucnit într-o clădire a administraţiei publice din…”
M-am uitat la sferele mici din palmă, m-am uitat la înger: plângea.
- Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? am strigat şi m-am prăbuşit, strivind involuntar cele patru puncte cardinale ale unei părţi din Univers.
cea de-a treia mână m-a ridicat la timp
din condiţia de minereu aurifer.
din vâltoarea forţelor pământului
m-am reîntruchipat şi, pentru că
aşa se cuvenea, prima dată am ascuţit
un creion. executam ritualul ascuţirii fără
patima altora, care folosesc un fel de potir în
care, zic ei, s-ar afla trupul şi sângele
lui Isus. când i-am văzut cu câtă
demnitate îşi poartă costumele –
am înţeles cât de mult îşi doresc să nu
se sfârşească niciodată răstignirea Lui.
să o poată specula continuu, să fie doar a lor,
să le fie bine doar lor. ei să nu plătească
taxe. ei să aibă bani pentru mâncare. ei să
aibă femei şi bărbaţi, ei să gireze naşterea
şi moartea. atunci de ce s-a născut
soarele în dimineaţa mea? am întrebat
calm, coborând din munte.
ei, ca nişte viermi, Îl mănâncă pe Fratele meu,
am gândit. de unde şi-au dat dreptul acesta?
m-am înfiorat – intram prin biserici să-i întreb
de ce fac asta – nu ştiam că ei nu mai locuiesc acolo
că şi-au construit palate cu apă caldă, W.C. şi
gaze naturale. m-am cutremurat iar Isus,
de pe cruce, m-a privit mustrător.
m-am oprit în europa brusc.
am ridicat în sfârşit capul şi I-am spus:
“arată-mi Calea, nu mai ştiu pe unde să merg”
“da, dar va trebui să te răstigneşti în locul Meu”
a zis Isus, “o siluetă trebuie să rămână
pe cruce”. avea dreptate. apoi a plecat.
iar după 2000 de ani de răstignire
am considerat că nici eu nu am ce căuta
pe cele nouă braţe ale Crucii.
astfel am devenit tot mai străin
tot mai străin
recunoscut numai de fiare şi de păsări.
cocoşaţi sub zidurile blocurilor-turn
în care locuiau, oamenii nu-şi puteau desprinde
ochii din pământ şi prima dată
am crezut că le era ruşine.
nu, nu le era – le era însă imposibil să
privească spre Cer. îi vedeam cum alunecau
gheboşaţi pe străzi
cu umerii aplecaţi sub povara sacoşelor şi a
responsabilităţii de a fi vierme.
se urau - şi numai noaptea
când întunericul acoperea răutatea ce locuia
de multă vreme în pupilele lor
se împreunau aproape striviţi de tavanele
blocurilor. nu mai năşteau copii, ci nişte creaturi
din ce în ce mai mândre de veşmintele
de vierme pe care le schimbau deseori
pe o crustă groasă ce le acoperea obrajii.
îşi scoteau feţele astfel machiate pe străzi
iar cel al cărui obraz era mai gros
devenea lider de opinie
şi chiar conducător al celorlalţi.
îi vedeam cum alunecă tot mai jos
pe scara evoluţiei – crispaţi, deposedaţi
de averea părinţilor lor, punându-şi
încuietori moderne la uşi.
eram tot mai străin – tot mai străin
- fiarele şi păsările mă priveau întrebătoare.
“mergeţi înapoi, prieteni” le-am spus într-o
dimineaţă – “aici nu mai avem ce face”
şi le-am indicat, cu cel de-al şaselea deget
al celei de-a treia mâini – Calea de întoarcere.
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com