Dorin Cozan -- uraţii -- poezie

pe toloaca în rouă sub luna ca o mămăligă rece
băieţii satului fugăresc o beşică de minge printre răcnituri
acuma eu mă găsesc la privegheat, cu maica, ea râde şi vorbeşte arătându-şi dinţii
din oglinzile-ascunse din pereţii albaştri şi lemnul solid şi elastic
mani verzi vântură aerul prin cămările joase
ca un clei pe creanga de păr e noaptea afară ca un sirop de tuse
simt viermele verde-apos chicat azi-dimineaţă pe gât

cu sufletul strâmb fac o cruce cu limba şi mă las pe un colţ
e frig şi miroase a fluture mort a paie ude a glob veşted-muşcat
pieziş pe verandă bărbaţii discută despre combine şi vreme cu palmele umezite de ţuica din şipuri
fustele mişună se agaţă de prag ca de fundul clipocind al fântânii o caţă
picură o băbuţă pe un ţol înflorat
se scutură nălucind şi baticul şi-l potriveşte cu bărbia vivi zbieră şi dădu gol scurt
cu gândul la mine

dintr-o parte cerc să nu mişte falangele astea să nu dea din cocârle să ceară crăpelniţă
să nu mă strângă de gâtlej de perele ei să mă bănească şi-n somn când suflă taica în lampa înnegrită
chior de la lucru
ca o cioară veşnic vie pe umăr ca un spin de salcâm în talpa roz-albă
să nu mă ia, maică a porţii, nu acum
nu mani

ce ai, măi, omule?
(e bunica, îşi ţine, cu faţa răscolită, poezia de-o falangă
eu sunt nepotul acestui poem)