Doru Stefan Dancus -- Casa memoriala Dancus (Fragment) -- poezie

nimic din această toamnă nu va fi al meu
doar acest codru de sticle al vieţii mele
doar salariul mirării mele. nu, noi vrem să fim
trebuincioşi lumii – spuneam.
ceilalţi se schimbau vizibil, pe zi ce trecea,
în groapă a sufletelor şi greşiţilor noştri.
mereu voi pierde o femeie – le spuneam
ce uşor ne naştem din ea.
ce opere geniale ale renunţării facem din ea.
nu simţim nevoia naşterii sau a soţiilor – îi contraziceam.
suntem la capătul lumii – suntem, fiecare,
câte-un fum ici-colo. târziu auzim
vocea aceea-nsângerată cotropind
masa noastră cea bogată la care sughiţăm
mirosim şi vorbim. atâta viaţă, zicem
şi în fiecare celulă a trupurilor cineva ne aude.
au reuşit să ajungă şi orbii la acest ospăţ princiar –
ultimii dintre cei invitaţi. vor strigăt – se aude
bătaia inimii mele
vor vin – se-aud acei bulgări cum cad pe sicrie.
nu m-au lăsat să continui.
apoi s-a terminat festinul, copiii au fost duşi la culcare.
cu parole îmbelşugate s-a trecut de bariere. ne-am amestecat
nu mai scrâşnesc în urma noastră consecinţele
la subsuorile mele – negurile lui Doamne-ajută.
apoi s-a pornit jandarmeria
secundelor lacome după noi.
am întors şi celălalt obraz – oglinda retrovizoare
şi trecută-n rezervă. secundele ne-au hăcuit
până la urmă.
parţial, am reuşit să scăpăm, aşa am aflat că
lumea e o venă care oricând
ne poate spune dezinteresată “rămas bun”.