vasile munteanu -- melcul lui pascal -- poezie

¤ „noi n-o să ne iubim copilul, nu-i aşa?” ¤

de câte ori visezi

partea de pat pe care dormi se înalţă
eu nu mai pot să trec prin somn decât strecurându-mi
sexul
în arcurile deşelate ale ceasului
şi fiecare orgasm capătă astfel forma aceea perfectă
de spirală oţelită

ţi-am spus vreodată? iubirea e direct proporţională
cu pătratul oricărei raze înmulţit cu numărul secundelor
de când ne-am cunoscut

¤

la micul dejun

scot cu mâna
din cana de vin toate muştele care au băut
peste noapte
zborul fezandat nu ţine cont de dimensiune
le mănânc una câte una – nu le număr
sunt preocupat de mişcarea pendulatorie
a sânilor tăi
la vederea cărora pereţii schimbă feţe-feţe
colorându-se alternativ decolorându-se simultan

- să scoţi tu rufele din maşină te rog
mă săruţi şi treci prin tocul uşii
ca un prunc mirat de pragurile naşterii

¤

ieşirea ta

dislocă un volum egal cu numărul bătăilor din buze
alerg în balcon unde întind pe sârmă orice obiect
umezit
de emoţie
curentul electric este pentru inimă
o binecuvântare
un blestem şi-un balsam

¤

mă întorc

la masa de scris
stau aşa încremenit
trup neputincios în a se autopropune
inspiraţiei
muzei coborâte din buletinele de ştiri
documentarele despre stufatul neologic
al femeii-p(r)o(cl)et
sau din circoteca divertismentului de genul
iartă-mă
sunt surprins
te iubesc

fără tine nimeni&nimic nu se lasă descris

¤

indiferent

îmi privesc unghiile pământii atârnând peste foaie
curbura mizeriei ar putea să însemne figură de stil
nu mi-e chin
nu mi-e lene
nu mi-e verbe la kil
ci lumea este pentru mine bara unui pătuţ
de care
dacă stau în picioare
îmi ciobesc repetat dinţii

¤

aştept să cresc

e atâta linişte în absenţă
încât aud cum se lungesc frunzele dracenei
izbindu-se de zid sub un unghi de incidenţă
congruent fericirilor scurte dar intense
cauzate fie şi de autosatisfacere

tremur
ca un cearşaf bătut de vânt
mi se usucă numai acele porţiuni de piele
pe care limba ta
limba noastră
limba încă română
le-a atins fără să geamă

dar acesta este un subiect lipsit de viitor
mai ales de viitorul perfect
şi de imperfectul acustic

¤

â din a

de câte ori sună la uşă mă bâlbâi
nu mă uit pe vizor
adulmec prin fanta unde ar fi trebuit să fie pragul
de jos
dacă nu miroase a căprioară
nu deschid
vederea oricui în afară de tine
îmi produce un rău existenţial

¤ ¤ ¤

datina o cere – îmi bocesc:
întrerupt în linii sau cu voce spartă

între mine şi-ntre ce-aş fi fost
e o ţară ştearsă de pe hartă

aş putea să scriu până te naşti