vasile munteanu -- unu şi jumătate -- poezie

aproape am murit pe băncile din parcuri
nu îmi aduc aminte de oameni chiar nimic
o robă grea de stele-mi striveşte omoplaţii
mă sprijin în cuvinte dar nu mă mai ridic

doar scriu ţesuturi viu întors pe dinăuntru
cu semnul înclinat mai mult în pieptul stâng
că îngerii în slavă sunt şi mai morţi ca mine
dacă-ntr-o aşa seară nu cîntă beau şi plâng

un vin strivit în ceruri miroase a fecioară
ce şi-a născut odorul pe boabele nurlii
am învăţat măsura pe când n-am fost părinte
şi astăzi flori mirate m-au întrupat copii

mă prind de mâini în joacă alerg pe dimprejur
stau arborii în centrul pornirilor curate
jumate înger cânt şi jumătate beau
din vinul scurs pe coapse aproape jumătate

o arşiţă în aer cum n-a mai fost de mult
sau gura mea deodată mă doare prea uscată
coboară moi din ceruri mici braţe de copil
şi îmi răsar ’nainte-mi strigându-mi roşii: tată!

dar nu tresar merg leneş cu râset de călău
şi scutur poala hainei zvârlind în lume pasul
pe loc se umple cerul de răni şi vânătăi
şi podidit de sânge în mine cade glasul

duc mâna către flintă dar mâna nu ascultă
şi în cătare ochiul meu e-mpăinejenit
stau locului să stea la orizont vânatul
se zbate ca un soare de parc-ar fi murit

dar nu pornesc măreţe şi-nălţătoare fapte
ci stau pe-o bancă ruptă şi nu mă mai ridic
o robă grea de stele-mi îngroapă omoplaţii
şi nu-mi aduc aminte de oameni chiar nimic