vasile munteanu -- posteminescianisme -- poezie

1. luciferează-mi tu, mihai, tavanul

aşchiez sârguincios cuvântul
rănile îmi cresc de mult sub piele
uneori luceafărul tresare
rătăcindu-mi noaptea prin perdele

becul pare c-a muntit tavanul
mă aplec de mine obosit
gleznele îmi curg îmi trag genunchii
mă ridic în palmă ca un ban găsit

şi atârn de filamentul vieţii
cupru-miez acoperit cu plastic
steaua mea din frunte se aprinde
cărţilor legate cu elastic

2. „vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”

ninge atât de frumos cu cireşe
mahalaua parcă s-a îmbujorat în obraji
tremură poarta
o locomotivă şuieră în triaj
mâţele torc lenevite-ntre geamuri

praful ca o salomee dă ocol pietrelor
pe drum trec oameni cu umeri coşcoviţi
în plasele mai mult goale
cotrobăiţi
de-un ştrengar maidanez
plin de bale

- luaţi voi puricii! îl aud
luaţi voi lanţul la gât şi căpuşele
groparii vor deschide uşile
vagoanelor de marfă în care veţi pleca
inima frunţii

noi vrem la schimb dinţii
colţii poeziei – albi şi curaţi!
cântaţi morţilor!
beţi şi cântaţi!
ciricul va mai trece înc-o iarnă

3. seara pe deal_ul mitropoliei

seara pe inimă - nici un bucium -
boutique a butic o votcă polar
maşinile dorm prăfuite-n parcare
eu fluier gagicile ivite arar

ascult prea-sfinţia trăgând aghioase
în colţ patriarhul îşi muruie somnul
îmi scot pe o bancă pantofii ciorapii
şi bat darabana în surdină ca domnul

apar gardienii jandarmii şi-o dubă
îmi strică puţin portretul-robot
eu râd ca nebunul scuipându-i cu dinţii
sau poate canonul îmi cere să-i scot