| |
|
| |
Ar fi putut să se dezlănţuiască de stele;
dar aşa cum stătea,
cu şiragul în jurul gâtului,
privea spre lume
ca
spre o fântână
mult prea adâncă
şi prea neagră.
Aş putea să ies la lumină!
striga apa,
striga apa
către setea lui
neîmblânzită.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2007-01-15 |
un om singur se inchide in singuratate ca intr-o fintina si ramine acolo refuzind lumina...
un om singur e cel ce isi pierde credinta.
un poem deosebit.
|
| cami -
2007-01-19 |
lumina despre care vorbeşti în a doua strofă tot va răzbi vreodată în fântâna "prea neagră" şi atunci strălucirea ei, peste puritatea apei, va potoli "setea neîmblânzită".
adînc...
|
| anna -
2007-01-20 |
imi place enorm genul asta ofrevarie ... singuratatea e temnita noastra zilnica, fantana mult prea adanca pentru a ne potoli setea de vazduh... cred ca evadarea din singuratate se face, crescand in palme cuiburi de vrabii... e o reteta proprie, dar s-ar putea sa mearga:)
|
| cailean -
2007-01-20 |
Mulţumesc de cuvinte. Văd că ieşirea la lumina tentează pe toată lumea. Apa fântânii, vrăbiile cuibului din mână ... câte reţete!
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com