Doru Stefan Dancus -- Lume de mantuiala. Amandoi -- poezie

Lume de mântuială. Amândoi
(Fragment)

la capătul puterilor
strângând între pleoape piatra cubică a remuşcărilor
- ce culoare seminală a căpătat lumea
cineva fluieră după un câine
încrezător în destin şi în urmele pe care
acesta le lasă printre nopţile cu învelişul plesnit
(dacă lărgeşti deschizăturile poţi vedea
baruri pline de fum şi picioare dezgolite
poţi mesteca fericit pâinea mucegăită
a durerii de cap)
ce culoare a căpătat lumea – culoarea ochiului smuls
şi apoi spart de bocancii unui lung şir de soldaţi
dar iată, din locul acesta duhnind a trecere
de pietoni, a siluete tatuându-se pe asfalt
din locul acesta în care gesticulăm şi în care
ne-am pus toată nădejdea că dincolo, pe cealaltă
stradă, ne vom putea în sfârşit suporta
se înalţă culoarea lumii – culoarea unor buze
umede de femeie

acum ştim că n-a fost aşa – semaforul n-avea culori
ne-am blocat cu toţii în locul acesta atât de expus
încât soţiilor le e ruşine să nască – iar diavolul
din ce în ce mai aproape
din ce în ce mai fair play.
s-au ticăloşit cu toţii
printre mincinoşi hoţi trişori ucigaşi – numai în el
poţi avea încredere, numai el răspunde corect
la întrebările Bibliei, numai el recunoaşte
(atunci când lumea tace un moment
aşteptând să se schimbe culoarea)
că el este răul şi n-avem ce face. că el este ultimul
prieten cinstit care deschide pentru noi
racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului
apoi pe ai cinei
şi tot aşa până când vom înţelege că înapoi este
înainte că negrul este alb că unu plus unu dă zero
că bărbatul şi femeia din locul acesta
se înghesuie unul în altul şi devin – pentru totdeauna –
un singur clovn.