| |
|
| |
fata cu plete albastre
ochii-şi indreaptă pe intinderea lacomă de iubiri nemărturisite ale mării.
pescăruşii au spart coaja intunericului rotitor din adâncuri,
şi-au scuturat aripile de boarea fragedă a dimineţii.
linistiţi planează pe umerii ei catifelaţi, umezi şi unduitori.
degete delicate mângâie balustrada falezei.
parcă săgetată de o presimţire, intoarce capul spre mine:
urc scări de piatră croite in cerc-vreau să ajung la ea, să privesc cerul prin fereastra ochilor ei.
nu cumva cobor?
stiu că, undeva intr-un punct diametral
mă asteaptă,
greutatea să-mi ia din cârcă:
prea multe primăveri m-au inconvoiat.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2007-01-14 |
un inceput care promitea ceva dar cu un sfirsit prozaic tern, indecis.
|
| Ani -
2007-01-15 |
Chintesenţa poeziei se află tocmai in perceperea difuză a unor situaţii sau stări sufletesti.
Unde duc niste scări dispuse circular, cine poate spune? Unde se pot intâlni două persoane diametral opuse ? E foarte greu de răspuns.
Armanca, sfârsitul poeziei s-ar putea să fie asa cum l-ai caractericat .
Numai bine. Mulţumesc.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com