vasile munteanu -- lună violată domestic -- poezie

îmi strâng tâmplele cu genunchii absenţa ta
îmi înconjură fruntea cu lauri
naşte un idol cioplit nu închipuit
cu huruit i s-a rupt piatra
jur-împrejurul prafului lichid maieutica vieţii extrage guri
alergând îngrozite de orizontul tăcerii
în definitiv
o mireasă care dărâmă cu voalul rochii
găinaţul de pe vitraliile catedralelor ipocrit colorate în sfinţi

crucea
a ruginit stă ca un semn de întrebare al unui adevăr orfan
orice vis oboseşte şi se sfârşeşte în luciditatea inutilului
numai ciorile nu ştiu acest lucru şi sfidează eternitatea
croncănindu-şi realul fiziologic
filosofi existenţialişti idioţi până la naturaleţe
moartea vine cu exactitate matematică şi nici o antiteză
nu o poate contrazice

suntem văduvii şi văduvele unei fericiri atât de înalte încât
nici unul dintre noi nu va apuca să vadă muntele ruinat
dragostea e un alfabet pentru nevăzători soarele îşi plimbă
pe chipul amorf degetele neputincioase cât de neaoş înjură
ţigăncile frumoase
ascultându-le
habar nu mai am ce credea platon despre acest concept
şi nici unghiile şi părul nu le mai cred accidente
atât de bine îţi stă desfrunzită sub curentul stârnit
de păsările ce le ies icoanelor pe gură încât simt
că aş putea coabita cu iluzia ta de pe cel mai aproape perete

nu ştiu încotro să apuc şi mă ţin de clanţa marii uşi de stejar
ca un copil care se dă huţa
oscilez între intrări şi ieşiri de parcă m-aş fi rătăcit de mine însumi
tulburând flacăra plămânilor pe care îi aud cădelniţând
peste mucegaiul pereţilor
şi peste lumânăreasa care vinde vacanţe în paradisuri tropicale

am să merg acolo acuzat voi refuza apărarea din oficiu
voi recunoşte deschis:
insomnia mea e o formă de parasuicid detest gândul de a dormi anonim
şi atunci iau o gură de vin şi în timp ce tu citeşti „potirul nesecat”
ca eu să mă las de băutură
scuip seminţe de strugure în capul fiecărui şoarece indiscret

nu credeam că sună golul instinctual părea că marile idei
se vor naşte mereu din detalii
profilurile h ale cioburilor de sticlă râdeau oxidat în faţă
restauratorilor care nu au ştiut niciodată culoarea originală
a pronaosului
şi numai scara de lemn afumat ce duce spre clopotniţă
părea să cunoască rotunjimea liturghiilor în care
literele sufletului se amestecau inevitabil cu transpiraţia palmelor

oare sunt o maimuţă care nu îşi poate explica focul întins lasciv
pe acoperişul de tablă
sau pur şi simplu ochiul vânăt de pe cer este luna violată domestic