vasile munteanu -- fata din cana de cacao -- poezie

în zorii ploilor

urechea inimii prinde în simţuri stoluri
de figuri de stil
undeva există o gramatică a viselor calde
şi o mână
care mai fâlfâie încă printre cuvinte

sensul
străpunge pereţii nopţii ca lumânarea
coaja unui dovleac nedesenat în cuţit
plouă cu boabe de strugure viaţa lasă
dâre
de must – ai crede? că te caut
într-un melc de turnesol derutat

ochii pasului fără nume
îmi vor duce somnul la remaiat mătasea
se deşiră scame de aşteptare
voi pleca pe jos către farul din alexandria
abia
după lepădări încep să circule fericirile

se făcea că am adormit la capăt de linie
frica
de a nu mă face de râs mă legase de scaun
nici o curbă nu îmi răsturna demnitatea
eram
un faraon îmbălsămat în propria-i piele

dumnezeu dădea cu mătura printre scaune

vechiul lasă în urma lui paie
din curăţenie se naşte ne-curatul şi ispita
materiei de a creşte mai repede
fiecare amintire cu tine o făceam bulgări
ardeam de nerăbdare să bat cu ei îngerii
din curtea grădiniţei cu program prelungit

pe fetiţa aceea cu părul lung o ştiu demult
o vedeam în cănile de cacao cu lapte gustul
îmi spunea că într-o zi ne vom iubi
dar viciul
mi-a alungat
bunul gust şi m-a condus la alcool

de atunci
fiecare septembrie pentru mine e sâmbătă
vor începe mersul la şcoală toţi aceia care
până ieri
se jucau
şi sufletul
începe să deprindă meschinăria omului mare
deghizat în norme şi principii

astfel
am început să semăn cu bunicul
înfig în ace pe pereţi fotografia întâmplărilor
conturul ei despletit l-am pus în rama icoanei
şi noaptea
îi văd pâlpâind candela ochilor
în care
nu am crezut niciodată

se luminează de septembrie
şi eu
m-am îmbrăcat în greiere şi cânt
o melodie din black sabbath