vasile munteanu -- noi, cuvintele: jur! -- poezie

noi cuvintele vorba cuiva funcţionari
sintactici cu salariu de predicat verbal
preşul coatelor şi perna antebraţelor
ţesute din cânepa contrabandistă a viselor
ţintă din ce în ce mai analitice şi sintetice
recunoaştem că am putea
într-o clipă de egoism sau de sinceritate
să demisionăm să ne luăm o prelungită
şi bine- sau rău-meritată vacanţă
în care limba să ne spânzure de clanţă
clasicul “plecat în concediu de odihnă”

noi cuvintele turişti străini în propria
unitate lexicală fotografiem semafoarele
încremenite roşu pasajele subterane spre
celălalt capăt al poligonului de tragere
foişoarele dimineţilor în care frazele
dorm strângându-şi arma la piept
descheiate la copcă şi cu tâmpla pe baioneta
relicvă a rostirii şi rostuirii preistorice
asemeni marilor parcuri rânduind terase
lângă debarcaderul lacurilor artificiale

noi cuvintele respiraţie de precupeţi penali
amatori dar versaţi tarabagii antropologici
etalându-ne sufletul pe trotuare jegoase
am putea striga astăzi acum ultima dată
veniţi şi luaţi lumină avem şi întuneric
depinde pe care silabă cade accentul
în care baionetă cade gâtul spintecându-şi
lucid ca într-o autoautopsie
rădăcina multelor şi inutilelor verbe

drepţi! strigă viaţa e mai mare în funcţie
deşi vara o bate în grade medalii şi premii
aiurea tribulaţii de liber arbitru în confruntare
ordinul se execută nu se discută
nu suntem angajaţi civili “servim limba!”
răsună prin coridoarele capului jurământul
depus individual şi colectiv:
eu – soldatul cum mă cheamă
noi cuvintele

jur!