| |
|
| |
zilele-mi stau să moară iubitele mele sunt plecate la oaste
şi mi-au lăsat câte-un ţânc
în creier din care muşcă din ce în ce mai înfometaţi
e prea mult urlet pentru prea puţine păcate
cu buzele întinse a plasă
mi-au săpat în craniu o agora
în care din când în când se autoaprind
ca nişte foi de tutun
sau pentru că e departe Marea de Azov
se aruncă-n canale şiroaie
unde erau coapsele femeilor adânci
sunt covoare de gene sunt coasele armatelor cinice
au armuri de cenuşă peste urmele lor scrie M. -
I. lângă N. ca un lanţ peste poartă
cui barul de noapte e acum o episcopie
şi versetele iau locul limbilor când murim
preotul ne cântă despre sfinte din cărţi
ele gem de unde sunt plecate alerg
în genunchi şi coate lucesc
am oasele împrăştiate şi creierii a duşi
de spate cară câte un copilaş
încă sorbind cu ventuze lapte din căile lor
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| lucian -
2006-12-14 |
frumos este felul în care cuvântul, înconjurat de alte cuvinte, împărţit, despărţit, capătă valenţe multiple, chiar nebănuite. întregul poem este, de fapt, un astfel de cuvânt.
|
| Dedal -
2006-12-31 |
sunt valente multiple, da, simboluri, dar si joc de rol, un ludic nemilos, mai ales, cu sinele imprastiat printre cuvinte,
scuze pentru intarzierea raspunsului,
multumesc, Lucian,
An Nou Fericit si luminos!
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com