pe drumul nimănui, ceţos,
trupul meu īmbibat cu visare,
veşnica mea igrasie
calda mea amăgire,
ca pe o armură grea,
te port īn afara sufletului,
ironic contemplāndu-mă,
corbii vin īnăuntrul meu,
prin plămānii īnvinşi
despărţind zăpezile,
ca să treacă ziua,
iau forma
timpului, īn care
mă aflu,
sub un soare trist
ca o poveste spusă pe īndelete
unui copil orfan,
īn prima ninsoare,
sufletele noastre au rămas
īn urmă,
ca o poezie peltică,
īn urechile lui moş crăciun
fără cusur.
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com