Florin Hulubei -- Poem -- poezie

cineva ne întinde mereu o mână
gândul că n-ar exista ne taie simţurile
ca lama aparatului de ras mânuit de
degetele tremurânde ale unui bolnav de parkinson

inima nu se zbate în zadar ca un piston ruginit
pentru care nici un lubrifiant nu e de ajuns
să-l facă mai bun, mai util

în noi nu există teama propriu-zisă
ci doar o stare vecină cu exaltarea
lipsa de control asupra isteriei
cu care privim uneori o masă informă
de creiere strivite pe asfalt în urma accidentului

nu viteza nebună şi nu suflul secolului
ne îndeamnă la nesupunerea faţă de noi înşine
ci tocmai acea nesupravegheată senzualitate
a atrocelui din spatele fiecărui scalp

desigur luminile oraşului căzându-ne peste capete
prelungesc senzaţia de angoasă - panica artistului pe scenă
la defectarea ireversibilă a cititorului de cd-uri
în mijlocul unui concert în direct

dar siguranţa că putem în final apela la
un truc doar de noi ştiut, o setare de siguranţă
ne va transforma mereu în animale liniştite
aşteptând glacial apariţia prăzii din întuneric