| |
|
| |
ne ascundem
sub unghii lungi coridoare duc întortocheat
şinele sfâşiaţilor până spre miocard
canini cu rădăcini ca o glumă stupidă
se dezvelesc în pete decolorate
supte din seul celor care semnalizează moartea cu bule
de oxigen
cimitirul celulelor cusute pe treptele albe ale oaselor
se leagănă cuminte ca un oraş plutitor
pe marea umoare apoasă
o gară în fiecare mână
o circumferinţa o flexiune un sunet de corn când se sădeşte o
grimasă informă din ansamblul de plastic
din simulacrul verdelui crud al retinei ce scapă
explozia în coşul pieptului
şi sclavii care împing vagoanele
sub dungi venoase
risipite pe suprafaţa zâmbetului
fără puterea de-a striga
de a lăsa pe pereţi coloane de semne
celorlalţi vânători conduşi de sete sub dispariţia
bogată
*
dan mihuţ
editor agonia.ro
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2006-10-21 |
dincolo de imaginile incremenite, cerate, cu iz de vesnicie, ale acestui cimitir - creuzet ale transformarilor ineluctabile, ma duce gindul, nu stiu de ce, la Cioran...poate tristetea..." Nimeni, pe culmile disperării, nu mai poate şi nu mai are dreptul la somn"...
subliniez versurile in care, cel putin pentru mine, starea creata ramine subordonata angoaselor:
"cimitirul celulelor cusute pe treptele albe ale oaselor
se leagănă cuminte ca un oraş plutitor
pe marea umoare apoasă"...
|
| hecatonhir -
2006-10-31 |
aranca,
m-ai surprins puţin cu trimiterea la cioran. da, poate din cauza senzaţiei de angoasă pe care o transmite textul. mulţumesc!
|
| Aranca -
2006-10-31 |
hecatonhir, se mai intimpla. asa cum zicea, nu mai stiu pe unde Shakespeare (dar poate imi amintesti tu), "nu sint ce par a fi"...
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com