Dorin Cozan -- toate trupurile, trupul -- poezie

Printre razele străpungând vitraliile înaintam în negru aliniaţi în tăcere spre altar. Pentru a-l iubi mai mult mi-l imaginam cu trup de femeie, întins şi gol în aerul uscat al nopţii. Marmura albă şi rece a arcadelor îmi tăia genunchii după jumătate de oră de adoraţie. Mă întindeam alături de el, mă lipeam de el şi întindeam gura. Eu sunt trupul tău şi sângele tău negru, fără sfârşit şi fără dragoste. În somn, coloane înalte, verzi, sub cupolă, în aerul verde, aşteptam, la fel, cu gura în praf. Respiram şi aşteptam tulburarea apei. Ţi-am adus mere galbene, mari, de care îţi plac şi apă de la fântână. Iarba a crescut iar puii se-ncumetă până la mijlocul apei. Ceilalţi cum sunt? Sunt bine, cum ştii. Învaţă să respire sub apă. Caută. Am să îţi dau câte ceva să le duci. Am să îţi dau din mine, îţi dau faţa mea, o scot cu mâna dreaptă, o şterg şi o lipesc de faţa ta. Izbucnirăm. Râdeam de-adevăratelea după două luni. Muşchii se descleştau şi le urmăream întinderea până sus, spărgându-se de sticlă. Dii, Rosinante! Auzi, tu, ştii ce sunt morile astea de vânt? Sunt metafore, dragul meu! Fluturi sunt, dacă mai guşti limbajul poetic. Diii, Rosinante! Da, dacă ridici suliţa (aşa, cu vârful înainte, acum balans) îi superi. Aberezi, draga mea, nu te supăra că-ţi atrag atenţia. Fluturii nu fac sex. Crezi că eşti bun? Alesul? Mirele? Îmblânzitorul meu? Eu sunt tot ce ai. Numele meu este etcetera