| |
|
| |
trăiesc īn genunchii deşertului
toată lumea spune ca mă ascund de cuvintele inflamabile
pe care mi-e greu să le pronunţ
īn furtună
nisipul se aprinde īntotdeauna īn preajma drumului
fiecare pas
seamănă din ce īn ce mai mult cu un cui bătut īn foc
cenuşa presimte secundele
īn oasele īndepărtate
sunt un reflex nocturn aprins de paşii beduinilor
trăiesc īn genunchii deşertului
ca o crustă răcoaroasă deasupra oazelor
uitate īn soarele ascuţit
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ela -
2006-08-11 |
ai multe "apartenenţe" aici, domină genitivele: "genunchii deşertului", "drumului meu", "focul timpului", "paşii beduinilor", "genunchii deşertului" (iar). Cred că merită un pic decojit de aparteneţe inutile. de exemplu: "meu" - poate fi eliminat, e limpede că este drumul tău (ca subiect īn poezie); "timpului" - merge eliminat fiindcă ai mai jos "secundele", deci e limpede că despre timp vorbeşti; repetiţia "genunchii deşertului" e ok, fiindcă ai urmărit circularitatea.
(typo la răcoarasă)
foarte mult mi-a plăcut ultima strofă, inedit autoportret.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com