Mihuţ Dan -- histerotomia -- poezie

semnul
la adăpostul celulelor care regresează
ultima picătură de aşteptare din recipientul organelor
se întinde peste falangele scurte ale drumului
de la sârmele venelor care stau de strajă
întinse pe stâlpii de înaltă electricitate
până spre gropile de lângă podurile umorilor
ca să ajungi să rupi tunelul de la prima smucitură trebuie să ţii în dinţi
ca în sala de operaţie
cusătura prin care se văd toate locurile în care a fost ceva
şi-am extirpat
până în cicatricea celor ce tac şi se rotunjesc
în pântec

a răsărit un satelit artificial
în tunel vreascurile viselor trosnesc sub degetele trenului
încărcat de fiecare vagon care duce bucăţi de trecut
printre zeloţii tâmplei apărată doar de nisipuri
şi parapeţi de frică risipiţi prin memorie
de cei trei magicieni

dantela repetată cu obstinaţie de creieri depăşeşte
dungile luminoase care ajută
la înghiţirea în sine a celor ce se vor naşte cu o gură
mai mare decât ceea ce nu mai avem în noi

scăldătoarea plină cu meteori şi chivoturi
jigodia stărilor de răsucire până când cade părul în fontanela pruncului
scutecele încinse de sticlă şi oţel
betonul privirii în cofragul ochiului
continuarea
aortei
lunile de mers înspre conştiinţă şi laptele degresat şi mierea zaharisită
toate acestea le-au luat locul
pruncilor cu o secundă mai tineri decât fiecare imprecaţie
care ne-a cusut o rană

se fac din plictiseală tăieturi pe burta realităţii
zgomotul asurzitor al maşinilor prin apeduct scutură
miezul seismic
un fetus cu înfăţişare electronică scânceşte în mareea amniotică
ochiul triunghiular de neon împrăştiind şobolani metalici
când se-aude strigătul marelui tată
care coase peste noi grăsime şi piele

rămânem închişi în locul celui care a fost extras
ca la o tragere loto
suflat de pompa abominabilă a norocului divin
cel care nu mai voia să se nască
sau să învie