Munteanu Cristian -- poem despre femeie -- poezie

francisc - 2006-08-04

esentiala mi se pare aici raportarea la femeia care solicita o implicare definitiva, o trecere de la atingerea buzelor, prin sarutul de "recunoastere", pana la asternerea de cealalta parte a textului prin care, trecand, ne-am modificat forma, revenind sau recunoscand ceea ce suntem: iubitori.
e aici o tehnica a iubirii, o inghitire succesiva a femeii in sine (v. verbele la impersonal) pana la un pretext absolut necesar de "verificare" a realitatii. visul si transformarea mainilor in semne de punctuatie precizeaza rolul trupului in aceasta economie a caii catre sens. de la iubirea angelic-demonica, trecand prin iubirea creatiei prin scris si pana la zicerea catre Acelasi ca este dumnezeul cuvintelor se cartografiaza un spatiu -straniu- al libertatii de a spune si a face ca si cum scenariul desfasurat nu exista. pana la urma, textul este femeia de-a pururea logodnica, sotie niciodata. si invers.
de remarcat de asemnea si echilibrul ideologic, nedorinta de a idealiza excesiv starea divina de creatie.

sper sa nu fi divagat prea mult. felicitari ptr. poem.

Perseu - 2006-08-08

Francisc - Sunt bucuros cum rar mi-a fost dat. Dincolo de unele formulari, din comentariul tau, care s-au indragostit de ele insele :), totul e exact asa cum am vrut sa reiasa. Nu stiu pe cineva care sa fi inteles mai bine acel "dincolo" de cuvintele mele. Şi da,semnele de punctuaţie erau ancora realităţii, erau coborârea din libertatea de deasupra.
Mulţumesc şi felicitări pentru capacitatea de "a vedea".