| |
|
| |
sau cānd cineva īnvaţă pe cineva să meargă
şi e foarte mic şi īncă nu se zăreşte īnăuntru
cum īşi va depărta un picior
apoi celălalt şi tot aşa trupul lui va lua naştere
fragmente pe rānd se vor desprinde
iar eu voi sta pe o margine şi voi şti
că asta
nu o să mi se īntāmple
niciodată
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| francisc -
2006-08-03 |
mi-a placut mult versul al doilea.
un discurs voit eliptic unde se arata ca invatarea mersului, asa cum se vrea, socratic, implica o siguranta si o fragilitate.
sau
poate nu va fi intamplare si nasti mereu versuri care invata sa mearga singure. si asta doare.
|
| Imparateasa -
2006-08-04 |
francisc, poezia asta a pornit de la o imagine veche de un an cu care nu stiam ce sa fac, dar m-a impresionat tare.. eram in parc si priveam cu niste parinti isi invatau copilasul sa mearga. mama lua acest lucru firesc. tatal era atat de implicat incat mi-a dat impresia ca voia sa-si dea picioarele lui in schimb. a fost frumos. te mai astept prin paginile mele cat se vede inauntru.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com