| |
|
| |
nu ne-a mai rămas nimic de făcut
prea multe dihănii cu ochii cusuţi
îşi croiesc drum între noi plouă
cu izvoare captive în praf
ea aleargă cu braţele întinse
inventează albii bărbaţilor de nisip
cuvinte pentru scrisoarea boţită
pe care o ţine încă la piept
îmbrăcat în haine puţine
sufletul acestui bărbat golit
ca o zidire călcată de hoţi
îşi caută loc prizonier al viului
visează o cafenea fără uşi
fructe nepăzite pe masă
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ariana -
2006-07-28 |
interesantă structurarea noi-ea-el/eu, debutul brusc şi conclusiv. interesant finalul. mi-au plăcut imaginile primei strofe, fragilitatea&vulnerabilitatea celei de a doua, tragismul celei din urmă/nevoia de vis. singura reţinere o am faţă de comparaţia ultimă. după mine, versul ,,ca o zidire.." ar putea să dispară chiar. poezia mi-a plăcut, cum îmi place în general ce scrii, nimic nou în asta.
|
| vladimir -
2006-07-30 |
Ariana ce mai suntem fara fragilitatea specifica speciei care face din cei mai puternici oameni amintiti in doar cateva secunde? Daca stim ca nu ne putem apropia de soare dar totusi incercam inseamna ca suntem frumosii nesabuiti ai creatiei... suntem tragici... cat despre nevoia de vis... am vrut sa spun in loc de "viseaza", "doreste" dar deja omul acesta nu mai are dorinte.
Multumesc pentru comentariu.
|
| vladimir -
2006-07-30 |
Erata: amintiti = amintiri
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com