ioan albu -- îmbrăţişare -- poezie

mergeau alături prin odaia obscură
cu dulapuri simetrice mirosind a prescură
pe lângă divanul cuprins în macat
verde absint şi catifelat

au apucat să desluşească prin seară un herb

înaintau cu copite de cerb
pe covorul oranj persian
ornat în culoare de obsidian

negricioasele margini pe văpseaua albă
ale halebardelor sclipeau salbă
mult prea atavic şi sângeros
macatul începea să se lase în jos

*
s-a lungit dintr-o dată drumul spre uşă
- ea avea pomeţi de păpuşă
şi scâncet copilăresc de disperare
cu lacrimi - te înecai în sare

hai, spuse, să urcăm să urcăm
vamă somnului nu-i vreme să dăm
să pătrundem în strălucirea turcoaz
a zenitului nostru plin de necaz

zis şi făcut. cârmiră spre nord.
el înainta lent, cu pas de lord
printre bibelourile adumbrite în geamuri –
dansatoare uşoare din porţelanuri

*
se luară de mâini care se topiră
cum se-mbrăţişau - levogir, dextrogiră -
ci printr-un ombilic de jeleu
ce doi curseră într-un singur eu