Virgil Titarenco -- femeia şi ploaia -- poezie

Aranca - 2006-06-30

un poem despre o femeie necunoscuta ("îşi aşeza faţa în palme/îşi devora singură/visele ca pe nişte cireşe coapte") si orasul ei cu ferestre de nori, unde pisicile noptii se adincesc in moliciunea trecutului ei, inventind un alt supravietuitor, ca si ea, de la capatul dezastrului.
un poem simplu, ce se lichefiaza treptat, ca ploaia ce asteapta semnul discret al unei anume femei, un exercitiu tandru de inima intr-o alta gama, tonalitate, ce iti (ne) ofera unul din celelalte multe chipuri neasteptate, pe care le porti cu tine, prin buzunarele sufletului.

Ram - 2006-06-30

Femeia aceea ar putea fi oricare dintre noi. Singuratatea este un dat, pe care trebuie sa ni-l ducem pana la capat, cu scurte intervale in care sa privim dantelaria ferestrei, clipe nevertebrate de a fi indragostiti sau franturi de vise colorate in ciresele tineretii. Frumos poem, prin nostalgia catre un altul, al trairii.

Younger Sister - 2006-06-30

Anul acesta a fost ploios, lumea arată de parcă apele nici nu s-ar fi retras de pe faţa pămîntului, după potop. A început deja să scadă ziua şi aproape uitasem gustul cireşelor coapte. Oare se poate folosi terminologia blue poem? Dacă da, acesta este cel mai frumos blue poem pe care l-am citit de mult timp încoace.

Ela - 2006-07-02

Portet în linii fluide, trăsăturile au fir de simţire, cadrul nu se schimbă decât de la o fereastră la o pagină de carte, nici vârsta, nici chipul nu contează, nu au însemnătate decât îndrăgostirile, "pisicile aproape nevertebrate ale nopţii" şi neplânsul ei. Femeia "se plictisea trăind", în solitudine. Tot ea însă cheamă ploaia, purificând trecătorii, din "lumea irecuperabilă", până când şi trupul îi devine "fluviu de zile". Într-un iunie violet-încireşat. Frumos tablou poetic. Şi bine realizată compoziţia.