| |
|
| |
Treceau zile
fără stropul de gând
care să te aducă înspre lume;
treceau frunze ca oameni,
treceau copaci;
treceau iernile acelea pe care le simţeai
urcând prin tălpi.
Cu-n singur gând,
c-o singură aromă în nări...
c-o singură perpetuă atingere
adâncită în carne.
Limuzina neagră,
floarea de mac,
început de ianuar
şi gând de cireşe.
Cerneală din degete aş fi vrut
să picur
aidoma unei sepii
cu neîndeajunse braţe;
aidoma străzilor incolore.
Pleca
promiţând întoarceri,
verdele părăsea
crudul ierbii.
Frisoanele uitării bântuind - albe stafii,
frisoanele aducerii aminte tremurând
sub pieliţa gândului;
subţiri spre tine se-ntind semiluni albastre.
Cât mai aproape,
lipite de moleculele tale de sânge
se zbat spiralate fâşii de timp
pe care le-ai dori încremenite,
ca lumea nerotindu-se pentru o clipă,
ca o amăgitoare licoare narcotică
a netrecerii.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2006-06-20 |
atentie al doilea vers...
|
| vladimir -
2006-06-20 |
Atmosfera textului nu este una rea dar poezia se poticneste prin unele parti... uite in loc de "Plecai" as fi spus "pleca" pentru a sustine indeterminatul pana la capat... cred ca tocmai in ambiguitate se reveleaza farmecul textului.
|
| cailean -
2006-06-21 |
Mda, se cam poticneşte. Ambiguă, poate chiar narcotică.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com