| |
|
| |
Tot ce-am pierdut tăcând în vers palpită,
Se recompune-n prapuri şi icoane.
Nu se arată falnic în balcoane
Şi-n naos rana nu s-a-nchis, smerită.
Semăn un gest ce mi-a produs frisoane,
Muşcând din carnea neîmpărtăşită.
Ridic sfiala din adânc venită
Şi o supun să intre în canoane.
Amestec lava scursă din visare
Într-un ungher ferit de năruiri
Şi-un gând pe tâmpla clipei va apare
Ca fruct urzit în val de amintiri.
Din craniul trist al zeului ce moare
Ţâşneşte veghea, râu de amintiri.
8 februarie 2004
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| alma -
2006-01-08 |
Reţin strofa amestecului de lavă "scursă din visare", ca o imagine inedită, puternică.
Mereu mă întreb ce este dincolo de poezie, de conştienţa poetică, regăsind aici un posibil răspuns: "Tot ce-am pierdut tăcând în vers palpită".
|
| Profetul -
2006-01-08 |
am o nelămurire vis a vis de "carnea neîmpărtăşită".
nu prea înţeleg, este vorba de împărtăşire "cu carne" - ceea ce îmi pare puţin nepotrivit -? Sau este vorba de împărtăşirea "cărnii" (sarx) - ceea ce iar nu înţeleg cum să o interpretez teologic sau filozofic. În acelaşi timp ştiu că fii sînt "părtaşi sînegelui şi cărnii", dar oare despre asta să fie vorba?...
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com