Vitalitate excesivă

Personaje: tânărul Matei, bătrânul, o domnișoară asistentă și trei gealați (figuranți).

O încăpere mică de spital cu pereții vopsiți în alb. În spațiul ei o masă și un pat de spital. Printr-o fereastră înaltă , zăbrelită, pătrunde lumina dimineții.

- Sunt mort! Nu se aude? Luați-vă labele de pe mine!
- Se aude? Ăsta nu e un mod politicos de a vă comporta cu un om mort. Puțină decență vă rog, aveți un mort aici. Pe onoarea mea, stimată domnișoară, sunt mort. și încă de la orele trei din noapte, ceea ce, dacă calculăm raportându-ne la planul terestru, fac cam șase ore și un sfert de când nu mai exist. Nu mai exist! Se ințelege? Of, oamenii ...
- Moartea a „survenit” prin propria-mi decizie, adică am ales: să mă recunosc ca fiind mort. O decizie ca și o sinucidere. O asumare morală, dacă vreți, da....dar cu tot tacâmul unei morți reale. Acu' aștept dezintegrarea..
- Deci nu există mister și ca atare: gata, luați-vă lăbuțele de pe mine că nu vă mai aparțin! Sunt mort, mort cum mort a fost și mosu' meu și al tău, și al tuturor iar acu' vreau să fiu lăsat în pace. Iată aici, în mâna stângă am firul, care mi-a înlănțuit viața și visarea. Acum e rupt. Sunt liber. Sunt liber să mă pot odihni departe de rușinea voastră. Să mă pot odihni!

În cadrul ușii un grup format din trei barbați tineri în halate albe par să plănuiască ceva, fiind îndemnați de o „domnișoara”asistentă îmbrăcată și ea, deasemeni, în alb.

- Hei, dumneata tot nu intelegi, domnișoară? Nu aveți ce căuta aici? Eu sunt mort iar dumneavoastră sunteți vie. Eu vă rog sa vă întoarceți frumușel acasă și să nu mai tulburați morții. O lume de nepotrivire ne desparte. Cu o lege.. Vedeți dară cât de imposibil ne este sa fim în împreună, acum și aici.
- Stai bre, liniștit.
- Eu mă mișc liber de acum și nu mai pot fi oprit, nu mai aparțin materiei. Uite, vezi astea două? Sunt aripile mele... Faptul că nu le poți vedea sunt o vie demonstrație. Ei bine, ca să mă exprim intelectual: materia a refuzat spriritul sau invers. A renunțat carevasăzică. Ha, ha. Mă rog, tot una-i. S-a dovedit incapabilă de a-l mai urma. Pe el. Pe spiritul meu adică și anume: pe mine.
- Bine, bine, ești liber, ești liber, dar numa' să-ți schimbăm pijamaua că ai facut pipilică pe materia ei. Stai bre, liniștit că acuș chem doctoru’și dai de dracu, să știi.
- Dracu, ha, ha. De-abia ce m-am despărțit de el acu' vreo 2 ceasuri..
Cu greu îi înnodară brațele încă vânjoase și dovedindu-l îl aruncară pe mușamaua ce acoperea patul. Dibace asistenta, apoi, îi și administră un calmant.
- Sunt liber! Sunt liber! Nu mă mai puteți înlanțui. Sunt dincolo de antenele puterilor voastre.
Serul îi pătrunse cu iuțeală printre celulele minții, și eliberându-i voința, îl lasă pradă nevinovată la poarta viselor. Acolo unde, se pare, că avea vechi ștate de plată.
.........................

Un spațiu larg luminat de neoane, asemănator unei cantine. De jur împrejur, mese. La acestea, grupuri de bolnavi în pijamale. Câțiva dintre ei vorbesc tare. La masa aflată în centru scenei, doi bărbați jucând „razboi”pe cărți. Unul tânar și un altul bătrân.

… - Și nu e usor să păcătuiești căci începi să te întrebi: e corect, nu este, ba una, ba alta. Ce mai, începi cu toate gândurile astea și în final tot o calci strâmb. Toată teoria se duce pe pustii. Apoi vine remușcarea. Renumita „ remușcare”. Și tu stii. Și ea știe. Și cu cât știai mai bine, ea cu atăt mai dihai te mușcă. Și uite așa, începe să îți pară rău de teoria aia care umblă de acum, necrezută, năroadă și singură prin pustii și de acolo dai vina numai și numai pe tine pentru nefericirea ei. O auzi cum urlă și se jelește. Te înmoaie. Începi s-o îndupleci ca s-o aduci casa. Mai drăgută, c-o fi, c-o păți, mai te lași, mai se lasă, căci, și ea, și tu, aveți deacu' nevoie unu de altu', se înțelege. Păcatul, dragule, e mâncare dulce când e servită caldă. Apoi, se acrește și te acrești și tu, cu ea în pântec. Așa începi să înțelegi mai bine. Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule?
- Acuma tu ești băiat tânăr și de-aia îți zic, ca să știi. Când ți-or veni mințile acasă, și ăștia ți-or da' drumu', ai să-ți amintești toate vorbulițele mele. Căci mintea, măi băiete, e pașaportu' tău de-a călători afară.. Nu-l ai, stai aici. Atât e de simplu. Și numa' trebuie să vrei. Ia să văd, ce ai acolo? Un optcar. Și eu un zecar. Ia pune-l aici. Îl pun și eu pe-al meu. Nu e război dar eu caștig. Câștig fară răzbel. Anume câștig în mod democratic. Bun, iaca le-am luat.
- Hei,calm. Nu e tăticule, nu e încă război. Lasă-l că vine el, niciodată nu întârzie el peste măsură. Iți spun eu când e.
... - apoi cu Ileana am fost și mai înțelegător. Gândeam că am greșit cu prima și că nu se face să greșesc la fel. Cum zicea, așa făceam. Nu ieșeam nici cu un pas din cuvântul ei. Și crezi că a ajutat? Aș! Mai rău. În final am răbdat așa, cam vreo zece ani. Până am dat în ulcer. Apoi nu am mai putut. Simțeam așa cum devin mic, mic și supărat, atât de mic că aveam impresia că mă putea mânca și o mâță, de-ar fi poftit la mine. Munca era, era și casă, dar numai muncă și casă nu erau pentru mine. Bașca, acasă parcă mai tare munceam și fără să fi făcut ceva. Ei asta mă obosea peste măsură. Stai pune cartea jos. Pișicherule. Damă, ohooo, și încă din aia de verde. Acu' eu am juvete. Și ăsta tânăr ca și tine. Vezi tu, dama ia juvetele întotdeauna. Nu există să greșească. Îl ia o data, îl ia de două ori, îl ia de câte ori îl întâlnește. Asta e regula. Ia și pune-i acolo în căsuță pe amândoi. Pune-i acolo pan' divorțează și aștia. Și eu care mă încredeam în juvete. Că-i băiat cu potențial. C-o prinde și el un zece. Aș! De unde?! tânăr și făr' de minte, când a văzut dama, o urmează ca un mielușel. Ce mă-sa pe gașcă, mă așteptam eu, să se întâmple? Da, chiar, acum stăm noi aici și ne întrebăm: ce așteptăm? Unii zic că moartea, eu zic altfel, eu zic că așteptăm „nimicul”. Asta e : nimicul. E frumos să te găndesti că raiul, Dumnezeu și ăi șaptezeci de samurai ai lui stau și te așteaptă, pe tine moț. Rahat. Nu te așteaptă nimeni și nimic. Adică, cum ti-am zis, te așteaptă : nimicul, mă înțelegi?
-Așa-i măi băiete, nimic, dar nu ar trebui să îți spun eu toate astea și tu să-ti faci inima rea de pe-acuma. Mai bine tac. Tac si jucăm. Când ești tânăr vrei să joci și iti zici că trebuie să fie ceva acolo. Îți trebuie. Și cauți. Nu e medicament mai bun la oboseala căutării decât să crezi că nu e totul, rahatul ăsta de aici, că mai e și ceva, pe deasupra.. ...Și nu e. Dar căutatu' iți ia ceva timp. Apoi când mai îmbătrânești începi să cauți și mai cu disperare. Trebuie sa fie ceva, îți zici. E musai. Nu poți muri așa, fără nimic. Și tocmai că exact așa e. E un cer, o bucată de pământ, ceva pâine și suferință cât mai multă. Și fiecare dintre noi încearcă sa se poarte politicos, ca și cum am aștepta în fața camerelor de gazare și ne-am da unul altuia prioritate.
- Hopa! Război. Ei da, acum e război și încă din ăla marele. Pe câte? La As cu As nu poți să spui pe câteva, hai să zicem pe zece că nici tu nu ai prea multă muniție. Da? Bine.Uite...Ah! ... Pe Jupiter!
Băiatul continua impasibil să privească în sus înspre tavanul cu neoane albe, atras acolo de un corp inexistent.
- Nu-ți pasă, ești un general fără inimă. Auzi? Trebuie să-ți pese, e important să-ti pese. Batrânul bătu puternic cu palma în tăblia masei..
- Mă auzi? Uite aici, sunt mai batrân și tot îmi pasă. Tu nu înțelegi că trebuie să ară-ți că iți pasă? Chiar și atunci cand nu iți pasă câtuși de puțin e necesar să apari ca purtând masca umanitații. Hai că îți pasă și ție, nu ești tu atât de băiat rău să nu îți pese. Așa, deci pe cinci, ramâne pe cinci. Bun, iaca pun și eu cinci. Uite: una, a doua,..cinci...of !
- Când m-am dus s-o pețesc pe prima, trei trăsuri am luat cu mine. În prima am așezat pe banchetă un buchet de flori, bastonul și jobenul meu. I-am dat adresa surughiului și ordin să nu grăbeasca. În a doua am îngrămădit muzicanții iar cu a treia m-am pornit și eu în urma lor. Așa a fost. Cu trei trăsuri. Ca la paradă. Nu imi permiteam să risc. De-asta am și câștigat. Și a venit cum vine “dama” când îi dai cu “popa”.
- Ție ți-a venit un decar acum. Vezi, nu iți trebuie minte ca să fii norocos. Norocul nu are treaba cu mintea omului, el umblă pe aiurea și nu iubește pe nimeni. E o consecință a nimicului din lumea asta. E lege. Da, e o lege fără de lege. Acu’ vine la tine, apoi la altu’, de aiurea, se mișca printre oameni...Făr’de minte ca și tine este, bată-te-ar să te bată norocul.. Auzi-mă și pe mine, sărac de mine. Ce-ți vorbesc eu ca la o babă surdă? Și ce s-o întâmpla cu lumea asta, toată, la urma-urmei.?
…- Când ai ajuns la pijama și papuci, ai dat de dracu'. Ăsta e rege acolo. Căci ajungi la îndurarea lui. Asta e, ce a numit cineva: „a doua realitate”. E singura lume care trăiește paralel cu asta. Atât. Nu sunt mai multe. Doar două. Zice lumea de rai și iad. Aș’. Nu există decât astea două : afară sau aici. Sănatos sau bolnav. În haine civile pe bulevard sau în pijama și cu papuci. Când mi-au adus pijamaua am știut: până aici mi-a fost. Mi-am simțit inima ca incepea să atârne ca umplută cu nisip. Înțelegi, de parcă deja murisem pe juma’. Cu cât priveam mai mult la pijamaua aia așa așezată pe pat, cu atât mai mult mi se îngreuna și inima.Ce mai: jale! O minge dacă a-i umple-o cu nisip, apoi nici ea nu mai sare, darămite o biată de inimă. N-are rost să o lovesti. te uiți afară și vezi cerul, vezi norii și te întrebi care să fie legatura între ei si tine. Ei bine, nu este. Sunt niște jigodii care te mint și norii aștia. Îți mint ochiul și ochiul minte și el, ce să faca la randu-i? minte si el mintea, cum zicea și poetul… Că nu a fost și el pe aici? A fost. Nu e ciudat? E drept așa să se întâmple, te întreb eu? Deștept ori far' de minte ca tine, ajung cu toții oricum aici. La nebuni. Zic doctorului: „ce trebuie să fac să scap de aici, domnu' doctor ?”
- El perfidul, armă în mâna societații. Stătea așa ca un somon pe fundul apei și de colo se uita la mine, dar nu cu milă ori înțelegere, nu, ci ca unul ghiftuit cu din aștia ca mine. „Să prinzi puteri tataie”. Atâta zise. Să prind puteri. Păi ce puteri să mai viseze unul la vârst mea?! Eu mă fac că nu știu de joc și îl intreb mai departe: “dar Matei”, zic, “baiatu', ce ar trebui sa facă?” Adică tu. Și el amabil: “să-i vină mințile”. Bine ma gândesc eu, că și așa nu era nimic altceva de făcut, bine, eu am minte, Matei are tinerețe, deci una peste alta am cam avea de toate laolaltă. Și nu îi dau pace: „păi nu am putea pleca, așa, noi doi de aici? Că o minte care să ajungă la amândoi aș avea-o eu, iar el, putere în perechea lui de picioare, îndeajuns pentru noi doi”.” Nu se poate”, raspunde morocănosu’, și zice: „Nu există simbioză.” Auzi-l, Doamne, și pe asta: „nu există simbioză”. Ha,ha,haa. „Rahat” ii spun, așa în fată: „ce simbioză îți trebuie ție să închizi un ochi și nouă să închidem ușa spitalului după noi?”. Dar el nu, nu și nu. Păi, dacă le scapă toți nebunii pe stradă, nu le vine usor, se ințelege.
- Acu pentru ei, nu e mare diferență, dacă mor la șaptezeci și opt ori la o sută. E diferență doar la buget, ca să zic așa. Asta e tot. Aici vine realitatea aia, dintâi, de se bate cu asta, de-a doua. Așa că, așteaptă și ei cu speranță ca tot omu', să vină Crăciunul, că atunci zic statisticile că se treieră bătrânii. Așteaptă de mănâncă cozonacul și pe urma, hopa, s-au dus. Nu e bai, că vin alții. Și uite așa , dau și ăia de pe acum din picioare. Ei, dau acolo, afară. Noi dăm aici. Dar dăm diferit. De-a-ndoaselea. Cum să vină asta oare?
- Deci, totu-i costă, dacă mă înțelegi? Îi costă, mă pricepi? Și cum totu-i pân' la ban, după un timp îi ia îngrijorarea. Așa că, nouă ce să ne ramână? Singura arma pe care o mai avem: să stăm cât mai mult în viață., adică să îi slabești economic. Asta ne ramâne de făcut…Eu m-oi duce, dar tu în schimb ești tânăr. Mă auzi? Ești tânăr, măi Mateiule, tu poate apuci să-i bagi pe ăștia în faliment. Mă, tu ai șanse și pe doctor să-l scoți la pensie, așa fără de minte cum ești. Bolnavul lui Molliere. știa asta, de-aia o făcea pe împuțitu’…
- Cică, nu am mințile la loc. Stai, că pot să îți dovedesc asta, și asta, și aialaltă. Of, sacâz, ifose. Un ban nu cade. Nimic. Cică, avem o singură datorie, noi aștia odata intrați aici: să murim repede și în liniște. Repede, că e pe cheltuiala „semenului tău”. Ei, o și recunosc, că așa stă socoteala.
- Băi, dar eu trăiesc în dreptul meu, pe șina mea. Cănd mi se termina șina, gata, accept și eu, și mă duc să dorm un „pic”. Dar până atunci, până atunci, lăsați-mă, fraților, liber. Liber!
- Să îmi tai singur din șină, nu îmi prea vine. Să nu îi vad eu capătul curat, cum se cuvine? Și care-i graba? Speranța, acum, e și ea de luat în calcul. DeșI, e o reacție chimică, ea, să nu crezi că ar vătăma la șine. O, nu! Din contră, ajută. Păi, de ce beau oamenii? Păi, alcoolul vine și îmbunătățește reacția, chimicală. Bei și îți mai faci un picuț de speranța, acolo. Nu multă, puțină cât să mai treacă o zi. Adam, saracu', și cu muierea lui, se zice în poveste, ce crezi că făceau acolo în rai cu atâta fericire? Că, deșI, altfel și în rai tot o plictiseală, era. Erau ei mai deștepțI, sau mai proști? Nu. Și uite așa, beau ei acolo, toată ziulica, pâna ce i-a dat afară proprietaru', că devenise grădina grădina de vară. Beau ei și înjurau pe toți sfinții. Asta nu dădea bine în poză și ca atare: zvârr, cu ei afară! Ei, când s-au văzut afară, au început a se simți singuri și părăsiți. Bașca, neputința. Și iar, dară, cu mâna la butoi. În schimb, leacul era și mai scurt acuma și fericirea, vezi bine, limitată. Numa’ femeia, femeie. I-a pus capăt la băutură, că-i mai mare cu un cap decât bărbatul și a înțeles că-i degeaba. Și s-a pornit sa implore cerul. Adam nu și nu, nu accepta și basta.El tot pe a lui o ținea…păi ce e ușor să vezi că totul în jur e nimic, pentru asta îți trebuie ouă, nu glumă. Nici chiar el, chit că a fost tatăl tuturor, tot nu avea decât vreo două. Avea Adam dreptatea lui, săracu' … Ptiu, Domnu' se uita la el și se înciuda, căci o cam dădu-se-n bară. Păi, dacă chiar dorea el, îi făcea pe amândoi bine din prima, dar se pare că l-a cam furat și pe el inconștientul. Acu’, că a vrut ori că nu, că s-a pripit ori nu, nu știm, cert e că el nu bea. Păi, ce bea Dumnezeu? Zice-se că nu. Nu? De-aia zic eu: “e ceva greșit aici și poate de-aia se și dă așa, cu ascuns”. A greșit-o și o dă prin bălării acu’. Iar dacă se dă ascuns, e ca și cum nu e, mă gândesc eu. Ce bază să își mai pună omul într-unul ce se ascunde?! Ori nu e, ori ascuns, mie îmi sună la fel. Deci, nimicul e tot ce ramâne, murim și încă de-a binelea. Nimic aici și nimic după. Nimic după nimic. Adică noi suntem așa cum ne visa Virgiliu “ Nimiciul”. Trăim, murim, apoi mai stăm oleacă așa, apoi pârț, se împuțește trupu’ și asta-i tot.
- Hei, hai, nu plânge. Măi, Matei, hai, măi băiete, ce te–ai întristat și tu așa? O fi, mă, ceva, până la urmă, și în mintea ta, de te-ai supărat la asta. Hai, gata, stai ușor. Așa. Cu calm, băiete.
- Dar, să termin. Ai răbdare și nu pune la suflet că dai în ipohondrie.Și cum zic. Se împute trupu’. Nu mai știi nimic, ești ca într-o gaură neagră, făr' de lumină și fără să simți cu gândul care se stinge și el, ca și cum ai închide televizoru’. Lumea asta e o apă murdara ,băiete, într-un ochi de pământ. Rațiunea e făcută cât să măzgălești lumea cu întrebări. E un joc teribil care nu te duce nicăieri, te lovești de nimic precum capu’de fier. Ce ramâne? Te întrebi. E bine să te intrebi. Ei bine, nu ramâne nimic de făcut. Tot ce s-a putut face, s-a făcut deja. Jocul, e politicos, să îl joci în tăcere, că le au și alții pe ale lor… Ce probleme au? Aceleași probleme. Nu vor să fie prea treji că-i apucă, și pe ei, nebunia. Preferă, dară, cu toții, să se prefacă cuminți că nu știu, căci, altfel, omenirea si-ar tăia, ea singură, dintr-o lovitură, beregata.
- Dați-mi, domnu' doctor, cortizol, și îmi dau. M-am gandit că poate și eu ar trebui să mă fac băiat de treabă, curat , îngrijit și cu mințiile așezate, poate așa aș scapa și de aici.Aș’, nici chip. Odat’ intrat, mai ieși nicăieri. Terminat.

Intră în scenă aceeași asistentă, împingând o roabă plină cu pastile diferit colorate. Mai multe zeci de pilule alunecă pe podea scenei. Câțiva dintre bolnavi se reped și încep să le adune, înghițindu-le cu lăcomie. Fără să acorde vreo atenție acestora, domnișoara se oprește la fiecare masă și începe să distribuie pilule fiecărui pacient. Folosește pentru asta un polonic uriaș din aur.
Toți încep sa cânte: „chimicala-mi cade greu, hei, hei , chimicala-n capu' meu”.
La sfârșit, domnișoara aruncă un polonic, două, de pastile, și înspre spectatori. Printre aceștia, câțiva „platiți”, încep să cânte același cântec. Când zgomotele se opresc, se continuă.

-Acu despre suflet, măi, Mateiule, să-ți zic cum vine și cu asta. Mare lucru nu te aștepta să-ti zic. ȘI, deșI, nu e mare lucru pan’acu’, am tot ținut în secret. Nu am mai zis la nimeni. Că nu e prea de zis. Dar ție îti pot zice, că ești tânăr și serios.Nu dintre ăia de pe stradă. Ei...na: sufletul e o impresie. Asta e. O impresie. Te agăți de el și el nu se dovedeste a fi mai mult de cât o impresie. Ca atunci, când vrei să pupi pe vreuna la cinematograf, unde în loc de buze moi și dulci, dai cu nasu’n cearceaf. Și te mai faci și de toată bafta. Așa, și cu sufletul. Nu ai dovezi palpabile, doar comentarii la adresa lui șI, disperațI, oricare dintre noi ar putea comenta la infinit, dacă ar trăi o viață infinit de lungă. Nu, ca a lui Adam. Mai lungă.
- Aici a nimerit-o, pungașu'. Că de trăiam la infinit, asta era egal cu a vedea că-i totul de căcat. Îl prindeam cu mâța cocoloș, facută chiar în surmanul lui, cu alte cuvinte. Mare lucru nu îi puteam noi face, doar așa un reproș etern. Oricum îl are și așa, ca să zic. Sau cel puțin, cât o ține umanitatea. Ca ăla, ferească păcatul, care are un copil schilod. Zău, nu stii cui să-i plângi de milă. Nouă, ori lui Dumnezeu?! Of!
Umanitatea e și ea o mulțime, daca ma înțelegi, se uită unii la alții și asta creează confuzia.Din cauza asta, reproșul nu e cu volumul la maxim. Ici-colo, câte un piuit. Dar cum ziceam de suflet, idee frumoasă, dar ramane doar o impresie, din păcate.
Suntem impresionați de slăbiciunea noastră și vrem mereu ceva cald și frumos. Ei, bine, negăsind, i-am dat un nume la negăsirea asta și i-am zis: suflet.T u ești tânăr, cum ziceam, și e păcat, nu de mințile care ți-au fost luate, ci de faptul că te țin aștia închis aici și nu poti vedea, cum trebuie, alea de sunt adevaratele și singurele minuni: soare, munte, floare, mare ori o femeie care să te îmbrățișeze. Ei, din astea. Adică, te simti tu bine, chiar de mai țipi, dar astă nu e țipătul tău, e așa o aiureală, care îți aminteste, ție, de lumea de afară. Altfel, e musai că ai fi fericit, cum zice și la ceaslov. M-aș face eu o idée, să pot să ma bag oleacuță în mintea ta, să vad cum e. Ca să verific și asta. Dar nici asta nu pot să fac, ca să o aduc dovadă. Dar sigur, tu trebuie sa fi mai fericit decăt noi toți ceilalți. Mateiule, măi, băiete, cât timp am fost afară, mi-am zis mereu că nebunii trebuie să fie ăi mai fericiți pe pământul ăsta. Mereu v-am suspectat. Acu' că sunt și eu aici, deși diferim puțin în fișierele ăstora, eu gasesc că suntem la fel: eu știu că sunt nefericit, pe când tu nu știi că ești fericit. Asta e și cu noi, Mateiaș, tu și eu, Bătrânul. Dar faptul că tu nu știi, face din tine o persoană aleasă, nobilă, un rege, măi, printre oameni, și dacă erai și nemuritor, erai bun de Dumnezeu, nu alta. Iar, ție, mai că m-aș fi închinat cu plăcere, căci așa, fără de minte, tu te-ai asemăna cu norocul, dacă mai ții tu minte, cum iți spuneam.
Ei, dar hai, că de-acu’chimicala cade chiar greu.
- Așaaa. Doctoru’ zice că am multă imaginație și cu asta e foarte greu să poți avea un dialog rațional. Păi, îi zic: „dacă nici imaginație, atunci ce-i ramâne omului?”. El acu’ nu îi prost. Știe. Îi unu’ din ăia de știu. Mai, că ii venea să îmi dea dreptate. O țâră de îl mai scormoneam și era gata, de îl puneam să îmi culeagă din palme. Ca pe un puișor de găină. Dar l-am lăsat. Nu am eu dreptul. Și dă să plece, se răzgândește ceva înăuntrul lui și îmi zice: „ești subțire, tataie”. Sunt, dar și el e tot subțire, că imediat a și șters-o. Cum a știut să plece la timp, da, îi învață la școlile lor să nu creadă o vorbă din ce spun nebunii. Cică să le privească ca pe instrumente. Adică vorbele pentru ei sunt scule, ca toporul și mistria, din astea. Și ei, apoi, muncesc cu ele. Da, măi, Mateiule, ei muncesc cu vorbele noastre, ne muncesc pe noi cu ele, că așa vine… Dar bine, cu tine e mai greu. Că ești mut și iaca i-ai lipsit de instrumente. Cu tine chiar au o problemă grea, aștia. Apoi, cum ziceam, dacă ei ar crede o vorba doar din tot ce aud, apoi, de acolo nu mai e departe și în câteva zile ar juca război cu noi, aici, la masa de cărți. Nu e ușor nici ptr ei, vezi bine… De’… nu au prea multe de ales. Puțin, dacă înclină catargul, gata, ca șcarabeta cu roțile în sus. Vorba lui: „ești subțire, tataie „ , dar subțire e și ața. Și ca și ața de subțire, e și granița dintre ei și noi, și ușor se poate rupe.Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule? Subțire, a dracului, ca și chestia aia care te ține pe tine cu ochii toata ziulica, în tavan, de nu știu cum e mai bine: să îți tai subțirimea aia și să te las să vezi ce e în jurul tău, ori ba?
- Hai, mai dă o carte!

Bătrânul continuă să joace cărți cu Tânărul absent. Pe scenă și în sală liniște, doar zgomotul cărților azvârlite pe masă la intervale.
Cortina cade, după ce spectatorii au așteptat îndelung, nerăbdători, să se mai întâmple ceva.