Am stat să număr. Atât are "Hermeneia" dacă este să mă iau după data primilor înscrişi. E ca în "Lost", numai că în cazul nostru i-aş spune "Found". Ne-am trezit aici într-o lume pe care încercăm să o construim, să ne cunoaştem, să ne "vedem" mai bine. "Nu ştiu pentru alţii cum e", ar spune cineva, dar pentru mine acest tărâm descoperit e bine-făcător.

Interesant cum o lume virtuală devine punct de referinţă, devine atât de împlântată printre "realităţile" din jur încât începe să-ţi pese. N-ai făcut nimic pentru existenţa ei, doar eşti şi trăieşti în ea. Şi brusc îţi dai seama, că exact asta o face să trăiască. Vii aici cu ceea ce simţi şi crezi şi vrei să spui, te bucuri, plângi, te înfiorezi, ţipi. Oameni pe care nu-i cunoşti, pe care nu i-ai atins niciodată, despre care nu ştii dacă fumează sau nu, îţi devin prieteni, amici, inamici; începe să-ţi fie teamă să nu-i superi, te controlezi să nu-nceapă să credă că-i linguşeşti. Ai uneori chiar curajul să spui unele lucruri pe care ştii sigur că în faţă nu i le-ai spune. Adică te descoperi mai mult decât ai fi făcut-o faţă către faţă, ascunzându-te în spatele unei umbre - virtuale - deci care de fapt nu există. Sau există? Ne definim cu toţii aici o identitate "internetică" ce se apropie mai mult sau mai puţin de identitatea noastră de sub soare. Construim o lume fără să vrem. Scrii, te bucuri că eşti citit, te superi că nu eşti citit. Îţi pare rău când lipseşi, alergi să vezi ce s-a mai întâmplat. Pe el îl cunosc, în semn de salut îl citeşti; pe ea o ştiu, hai să văd ce a mai scris. Aha, ăsta e nou, îl citesc altădată, uite a mai venit cineva, hai să o "văd". Nu m-ai uitat, m-ai înţeles greşit, stai puţin, auzi?, mai ştii?, fir-ar!, hai să vedem...

Salut Hermeneia! Mulţumim Virgil Titarenco (pentru tot efortul, consumul, fervoarea), hai să nu spun tatăl (deşi toate au un tată), ci punctul care s-a mişcat. Acolo a început totul. Noi numai ne-am cumpărat biletele de avion.