Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneţi-le cum vreţi, dacă nu credeţi în aşa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârşit. Nu te poţi eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu ştiu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac şi fac parte din acea comunitate în care alţii, necunoscuţi mie, suferă vreo nedreptate. Profesional, eu cred că oamenii pot fi înlocuiţi, dar costurile de înlocuire sunt de cele mai multe ori mai mari decât acelea de a încerca să mulţumeşti, atât cât se poate, fără a pune în pericol organizaţia, pe cel care doreşte să plece, şi să depăşeşti chiar acest ideal, ajungând la a-l motiva să rămână. Aici nu suntem profesionişti, dar avem cel puţin un interes comun: literatura. Nu ne-am adunat forţaţi de împrejurări sau pe criterii geografice. Prin urmare, hermeneia nu există fără fiecare dintre noi. Fiecare membru care vine ne îmbogăţeşte, orice plecat este mai mult decât o pierdere, indiferent dacă plecarea s-a datorat neadaptării sale sau greşelilor comunităţii faţă de el.

Mi-am dorit ca hermeneia să ajungă un loc în care singurele criterii după care să ne judecăm să fie acelea legate de scris. Mi-am dorit să nu existe reguli aici. Dar aceasta este echivalent cu a spune că mi-aş dori să existe o formă de organizare socială fără reguli, ceea ce ştim cu toţii că este imposibil. „Comunităţile” virtuale funcţionează ceva între o „societate” (luaţi vă rog sensul juridic al acestui cuvânt”), club şi organizaţie. Suntem ciudaţi, pentru că nu ne cunoaştem. Avem tendinţa de a ne comporta mai lejer decât într-o societate sau un club privat, pentru că ne simţim protejaţi de interfaţa computerului. Pe de altă parte, ne este foarte dificil să rămânem reci şi indiferenţi în interacţiuni, pentru că nu ne este în fire să ne comportăm ca şi când celălalt nu ar exista în sine. Vrem să fim trataţi individual, dar în acelaşi timp vrem să ne bucurăm de căderea în masa indefinită a internetului, a lipsei unei relaţii faţă către faţă, unde, cu toţii ştim, şi de cele mai multe ori respectăm, o grămadă de reguli nescrise.

Mi-am dorit acum foarte puţin timp să renunţ la a modera activitatea pe hermeneia. Abdicasem. Sunt obişnuită în viaţa de zi cu zi cu un sistem adversativ. Nici nu aş putea trăi altfel. Pentru mine totul este dezbatere, schimb de idei, de opinii. Mulţi dintre prietenii mei cei mai buni sunt colegi de breaslă. Pentru că, ieşiţi din sala în care am fost adversari, continuăm discuţiile la o bere. Pentru că dreptatea nu e un fum alb care să se ridice de la sine deasupra capetelor celor care o deţin. Pentru că învăţăm din argumentele celuilalt şi ne construim logica răspunsului pe logica replicii partenerului de discuţie. Combatem ideile, ne certăm până în pânzele albe, dar niciodată nu confundăm omul cu ideea. Între noi, în discuţiile noastre, nu avem nevoie de arbitru.
Am rămas moderator pentru că eşecul şi pierderea ar fi fost numai ale mele. Eu nu ştiu să-mi plâng de milă; m-am întrebat dacă nu cumva aşa este, a fi moderator este incompatibil cu a scrie pe site-ul respectiv. Şi ajungem la adevărata problemă:

Care este rolul moderatorului pe hermeneia? Este el un judecător? Reprezintă moderatorul o formă de „putere”? Aşa l-aţi simţit cei mai mulţi. Eu în general nu explic lucrurile evidente. Dacă mi se ridică o problemă vădit falsă, mi se pare inutil să o combat, pentru că de fapt interlocutorul ştie din start că nu are dreptate şi nu mă provoacă la un dialog, ci se preface. Aşa şi aici. Cred că este foarte transparent: moderatorul doar intervine pe site. Lucrează cu regulamentul, bunul simţ şi... cam atât. La început mi s-a părut imposibil. E ridicol, mi-am spus. Cum să moderezi fără a avea la îndemână nici un instrument „coercitiv”? Moderatorul nu ia absolut nici o decizie de sancţionare. Singurul său rol se rezumă la ceea ce vedeţi pe site, plus monitorizarea abaterilor. Atât. Prin urmare, nici poliţist nu este. Cum aţi reacţiona oare dacă v-ar opri poliţia pentru că aţi trecut pe roşu şi v-ar ruga frumos să nu se mai întâmple, aducându-vă aminte că regulile societăţii în care trăiţi sunt că nu se trece pe roşu? Tare mi-e ca i-aţi râde în nas. Ei bine, surprinzător este că aici nu se întâmplă aşa. Prin urmare, zic eu, ori hermeneia are oameni cu mult mai multă conştiinţă, pe care este suficient să îi rogi, ori poate aceia care se revoltă şi îl acuză pe moderator de interese obscure şi exercitarea fără discernământ a puterii... joacă un rol.

Dar vedeţi voi... moderatorul este şi el membru al acestui site. Scrie. Poate unii au impresia că asta îl face „coruptibil”. Pentru mine fisura acestei idei este evidentă. Pentru a exista corupţie, trebuie ca persoana respectivă să administreze o formă de putere. În realitate, fiecare dintre voi ar putea, văzând un atac la persoană, de exemplu, să atragă frumos atenţia celui care o face. Numai că tare mi-e că ceilalţi i-am sări în cap „cine eşti tu măi să îmi atragi mie atenţia?!”, pentru că pe noi, dacă greşim, de multe ori asta este ceea ce ne doare, ce drept are celălalt să ne atragă atenţia, alegând să ignorăm principalul, şi anume că am greşit. Aici nu se aplică principiul să arunce cu piatra cel care n-a greşit. A-i atrage atenţia cuiva că nu face bine ce face nu înseamnă că l-am şi judecat şi i-am şi aplicat o pedeapsă.

Aşadar, dragii mei, vă invit să fiţi moderatori pe hermeneia la rândul vostru. E o muncă gratuită, la fel ca aceea de editor, implică timp consumat şi nervi tari. Nu are nici un fel de satisfacţie în sine, decât aceea că, din când când, reuşeşte să oprească un scandal sau să îl facă pe un membru al site-ului să se simtă că nu e singur dacă e atacat sub centură. S-ar putea să fiţi persoana cea mai puţin plăcută de ceilalţi că deh, nouă nu ne plac regulile şi încă şi mai puţin aceia care ne atrag atenţia că le-am încălcat. Pe mine nu mă deranjează, nu sunt aici să-mi fac prieteni... dar nici duşmani.

Un singur amănunt doar: eu sunt pregătită să fac un experiment. De astăzi începând, pentru o perioadă de 3 luni de zile, nu voi mai publica nimic pe hermeneia. Nu am venit aici să fiu moderator, ci să scriu şi să am un feed-back de la ceilalţi. Eu ştiu să deosebesc un comentariu sincer critic de unul răuvoitor sau unul sincer lăudativ de unul linguşitor. Dar poate alţii nu. Sau poate alţii vor crede că eu nu ştiu. Sau că pot fi determinată să acţionez altfel ca moderator, bazat pe laudele sau criticile lor. Poate unii cred că aici stă puterea, ceea ce e greşit, pentru că, aşa cum arătam, lipseşte complet instrumentul coercitiv. Singura mea armă este apelul la conştiinţa noastră.
La finalul acestei perioade, mă voi hotărî dacă aceasta se va transforma în ceva definitiv. Poate voi sugera consiliului editorial ca moderatorii să nu mai fie membri activi hermeneia. Poate de asta este nevoie, în cele din urmă.