Am citit deunăzi prin ceva fiţuică electronică o observaţie amuzantă. Cineva definea Hermeneia.com ca fiind un „club exclusivist”. Bineînţeles că am zîmbit. Bănuiesc că persoana respectivă nu ştie prea bine ce înseamnă cuvîntul exclusivist. Sau poate nu ştie cum funcţionează Hermeneia. Cel mai amuzant mi s-a părut faptul că lega această definire de aşa numita „regulă a celor două luni”. Un club exclusivist sau o comunitate exclusivistă, atît cît pot eu înţelege termenul, se referă la ceva în care nu poţi pătrunde decît dacă eşti invitat în mod special sau dacă întruneşti anumite calităţi iar dacă nu le întruneşti eşti cu desăvîrşire respins. Ei bine, aşa cum bine ştiţi, în comunitatea Hermeneia nimeni nu a fost invitat vreodată, cel puţin de mine. Iar dacă cineva a fost invitat vreodată de altcineva, oricît de frumos sau interesant a fost gestul, el nu reprezintă şi nici nu implică politica declarată a Hermeneia sau a proprietarului ei. Şi asta pentru că am vrut ca oricine să se simtă din capul locului tratat în mod egal. Este adevărat că am refuzat cîteva cereri de înscriere dar aceasta a fost facută în urma deliberării Consiliului Hermeneia iar motivul a fost eminamente calitatea mult inferioară a celor trei texte trimise. Oricît de îngăduitori am fi totuşi nu ne putem permite ceva ce nu se poate încadra nici la categoria de novice în poezie.
Cu alte cuvinte ceea ce am vrut a fost tocmai să evit pericolul exclusivismului sau al preferenţialităţii. Poate este şi acesta un „defect” de-al meu. De felul meu am avut întotdeauna oroare faţă de pseudo-aristocratismul balcanic cu toată fudulia lui de prost gust.
În ce priveşte însă „regula celor două luni” aşa cum este ea stipulată în paragrafele 14.5 şi 14.6 din Regulament, nu văd ce legătură ar avea cu ideea de club exclusivist de vreme ce orice text publicat pe Hermeneia.com poate fi publicat oriunde odată ce a „ieşit” din zona celor două luni, atît înainte cît şi după. De fapt această discuţie am mai avut-o şi altădată şi am explicat rostul ei la vremea respectivă. Regula în sine nu este ceva ce mi-aş fi dorit să impun. În adîncul meu cred că orice om care respectă o anumită muncă din spatele unei comunităţi electronice şi care se respectă pe sine şi ceea ce scrie ar trebui să fie înclinat să procedeze aşa fără să fie constrîns de un regulament. Dar bineînţeles că asta e părerea mea şi nu mă supăr dacă alţii nu mi-o împărtăşesc. Ştiu însă foarte bine că atunci cînd vine vorba de o anumită sursă de informaţii nu am timp să citesc tot ce se scrie şi mă duc doar acolo unde ştiu că găsesc ceva inedit şi care întîmpină aşteptările mele. Dacă ştiu că mai există şi un alt „outlet” care îmi oferă aproximativ aceleaşi lucruri cu siguranţă că n-am să îmi mai pierd vremea mergînd şi acolo. Acest lucru nu se numeşte neaparat exclusivitate ci inedit. Iar unul din scopurile clar declarate de Hermeneia încă de la început a fost acela de a oferi ceva inedit.
Ştiu că există unii care fie sînt deranjaţi fie au evitat să se înscrie pe Hermeneia din acest motiv. Aşa cum am spus, cu respect faţă de ei şi opinia lor aleg deocamdată să nu fiu de acord cu ea. Şi nu pot ascunde faptul că primesc şi opinii ale celor care aparţin celeilalte categorii, adică cei care consideră că acest lucru este bun şi necesar şi de aceea preferă, printre altele, Hermeneia. Deci problema nu este foarte „black and white” (eu fiind chipurile „the black one”) iar deocamdată această politică editorială se dovedeşte a fi benefică pentru Hermeneia ca şi comunitate literară şi website.


Aş mai observa ceva şi anume un anumit tip de comportament din partea unora care pleacă de pe Hermeneia. Mă refer la faptul că îşi „şterg textele” în întregime. Deşi le respect întru totul dreptul de a pleca sau de a veni totuşi nu pot ascunde faptul că gestul lor mă dezamăgeşte ca oameni. Eu am oferit această facilitate dintr-un fel de respect faţă de membrii Hermeneia. Uneori eşti foarte dezamăgit de un text şi de aceea sau din alte motive alegi să faci un gest editorial radical şi anume să îl ştergi. Cred că în toată perioada în care eu am publicat texte literare online am „şters” poate maximum 5 texte în total. Observ însă că există persoane care pur şi simplu abuzează acest lucru cu o lipsă de respect greu de imaginat faţă de cititori şi faţă de ceilalţi membri Hermeneia, şi faţă de efortul de a face acest site să funcţioneze din punct de vedere tehnic. Este evident că textele aparţin autorilor lor şi lucrul acesta este stipulat acolo unde trebuie şi este recunoscut ca atare, dar asta nu înseamnă (cel puţin din punctul de vedere al bunului simţ) că putem să ne permitem orice. Fiecare dintre noi ştim că dacă trimitem un text literar unei reviste, chiar electronice, iar textul apare să zicem în ediţia de luna mai, nu ne putem duce prin septembrie să spunem redacţiei, „ştiţi ceva, m-am răzgîndit, vreau să îmi scoateţi textul de acolo”. Ar fi ridicol. Revista sau ziarul respectiv au fost difuzate iar o revistă electronică s-ar uita amuzat la tine. Probabil că n-ai mai ajunge să publici în nici una dintre ele şi poate nici în altele dacă lumea ar afla cam cît de neserios sau neserioasă eşti ca persoană. Evident, Hermeneia este o comunitate literară ca şi altele şi oferă această facilitate a interactivităţii. Mă tem însă că există oameni care datorită neseriozităţii pe care o au aparte de viaţa literară confundă un astfel de spaţiu cu un fel de gară de nord. Vreau să subliniez încă o dată, respect paternitatea textelor şi dreptul autorului asupra lor dar cred că acest respect trebuie să fie reciproc şi aşa cum nu îţi permiţi orice cu o revistă nu ar trebui să îţi permiţi chiar orice nici cu o comunitate electronică. Faptul că mediul sau suportul este diferit şi comportă anumite facilităţi nu ar trebui să ne încurajeze la comportamente inferioare. Cred că există momente cînd am vrea să ne ştergem anumite texte. Cred că este normal acest lucru şi cred că ar trebui să putem să facem asta. Dar cred că este şi trebuie să rămînă o excepţie şi nu o regulă. Iar dacă nu mă credeţi vă încurajez să întrebaţi aceasta pe orice proprietar de website literar sau orice consiliu editorial. Mă îndoiesc că cineva este dispus să facă tot acest efort doar ca în final cineva să îi trîntească uşa în nas. Aş vrea înţelegeţi că nu sînt absolut de loc supărat dar pur şi simplu mi se pare o lacună semnificativă în comportamentul cuiva. Hermeneia va continua să ofere această facilitate dar dacă voi observa că abuzul se continuă voi oferi posibilitatea editării şi ştergerii textelor doar prin aprobabre editorială iar acel lucru va reprezenta cu siguranţă o diminuare a interactivităţii.


Observ cu plăcere că au apărut comentarii critice şi salut acest lucru. Nu am vrut şi nu vreau ca Hermeneia să fie un loc în care ne admirăm şi/sau gratulăm mediocritatea textelor. Comentariile critice cu explicaţiile de rigoare sînt foarte bine venite. Iar cei care sînt ofuscaţi sau deranjaţi de ele înseamnă că nu au citit nici măcar primul rînd din Regulamentul Hermeneia (care în curînd vreau să devină primul rînd din Carta Hermeneia). Aici nu dorim în primul rînd să ne simţim bine ci să se scrie bine şi din ce în ce mai bine dacă se poate. Iar critica este unul din catalizatorii calităţii. Chiar dacă s-ar putea ca uneori ea să fie răutăcioasă sau nefondată consider că e un risc care se merită asumat decît lipsa ei. Deci vă încurajez pe cei care aţi început să comentaţi critic să continuaţi. Există autori care au plecat de pe Hermeneia chipurile datorită comentariilor mele critice sau ale altora. Le doresc numai bine, dar le amintesc că prin simplul fapt că au plecat au pierdut oportunitatea de a-mi contrazice opiniile. Ce lamentabilă înfrîngere prin neparticipare! Să presupunem că cineva îţi critică un text. Există aproximativ două posibilităţi (deşi lucrurile pot fi mult mai complexe). Prima este ca omul respectiv să aibă dreptate şi critica lui să fie corectă. În acest caz e o dovadă de înţelepciune să asculţi şi să înveţi. E o pierdere pentru tine să nu iei aminte la aşa ceva. E o favoare pe care ţi-o face omul respectiv că îşi rupe din timpul său ca să îţi ofere un feed-back. A doua posibilitate este ca observaţia lui să fie greşită total sau parţial. Oare nu este mai de dorit să continui să scrii şi să demonstrezi că n-a avut dreptate? Oare nu este mai dulce o astfel de victorie decît o retragere cu coada între picioare? Iar dacă ai argumente împotriva acelei critici nimeni nu te împiedică să le prezinţi. Tăcerea, supărarea şi retragerea de cele mai multe ori demonstrează că nu ai argumente. De aceea eu cred că o bătălie de idei este mai folositoare decît o tăcere cuvioasă sau o retragere cu ridicat de poale. Salut deci demersurile critice şi le încurajez.