şi-am încălecat cu pixul pe-o pungă albă,
(am primit-o de la un steward,
a fost drăguţ)
să vă spun câte ceva.
aşa,
deci…
trei ronduri printre centurile de siguranţă
şi-apoi,
drept înainte şi sus, tot mai sus.
de data asta e mai bine,
s-a mai astupat golul din stomac…

şi dintr-o dată ajungi nici mai mult nici mai puţin pe autostrada albă-albastră.

sunt foarte drăguţi, parcă ar fi din vată.
mă gândesc cum să fac,
să-i spun lui norişor o poveste?
un om de zăpadă înaripat se uită drept spre o doamnă micuţă şi grasă.
lângă el o ancoră îndreptată, ghici,
spre inima lui…
nu citi acum îi spun, n-o să-nţelegi, sunt doar gânduri.
uite-acolo e leul cu gura deschisă,
celălalt e pluto, lângă el olive, tot aşa de slabă să ştii!

în depărtare peştişori micuţi simpatici
înoată în bleu.
aha, mda, acolo departe trebuie să fie împărăţia…
siiiigur că da, sunt şi îngeri care o păzesc doar că nu se văd acum,
au primit o delegaţie să aibă grijă de avion.

albul amestecă rozul peste-o câmpie blondă tunsă scurt,
între timp pierdem din altitudine.

copilul plânge.
scrie şi despre asta îmi spune el.
eu nu-mi pot lua ochii de la ei,
cel mai mic e foarte atent, ne face cu mâna.
sigur, o să mai venim pe aici cu gândul…
hapciu!
după bulgărele acela imens pot să mă ascund, mă gândesc,
sau dincoace lângă caracatiţă…
mai bine mi-ai lua în braţe visurile îmi vine să-i spun…

de aici
toate lucrurile par altfel.
hei, voi, de-acolo,
de câte ori n-am fost eu cu voi nu mă mai cunoaşteţi?
parcă ar fi sfinţii din capela sixtină… diafani… tot aşa…

dă-mi mâna!
prinde-mă de-un deget şi nu mă mai lăsa îmi vine să-i spun
acestei clipe,
o să-ţi dăruiesc smaraldul meu, un elefănţel cumpărat de la negrul acela de pe malul lacului sau, de ce nu,
o să-ţi scriu o poezie cu dedicaţie.
nu te-ntrista îmi spune un gând
şi coborâm,
coborâm,
leg fundiţe
munţilor noştri împăduriţi.

acum chiar că eşti cu capul în nori!
e minunat, însă,
şi râd…
da…şi râd…
cu capul în nori…