vă rog să postaţi la comentarii textele pe care le scrieţi sub inspiraţia imaginii de mai sus şi pe parcurs le voi introduce în corpul textului.








bobadil


femeia părea mai puţin atentă chiar decât mine
la viaţa oraşului, la o bătaie în vechiul gong
sluga ei venea necontenit
cu două pahare
pline cu absint

faptele despre care îţi vorbesc
sunt mai puţin noi sau stranii decât crezi,
au fost războaie pe care nu le-am purtat
iar eu nu-ţi voi da acum amănunte sau lămuriri,
dar dacă poţi, tu pleacă repede
înainte de venirea furtunilor echinoxului
ai mai putea găsi pe cineva să te ducă
departe de aici

şi poate că întunericul tău
e mai mult decât al meu
dar gândeşte-te şi alege

repede



Aranca



imobilitate artificiu decadenţă
les Fleurs du mal între moarte şi moarte
ambivalenţa iubirii
alegoria Baudelaire-iană
"C’est une femme belle et de riche encolure,
Qui laisse dans son vin traîner sa chevelure.
Les griffes de l’amour, les poisons du tripot,
Tout glisse et tout s’émousse au granit de sa peau"
Stranger In The Night



francisc



azura li, azura li

o, azura, cea plină de clopoţei, ascultă-mi suferinţa când gem
nu privi la sfrijirea acestui ciorchine pitrocit în sunătoare amurguri
atinge-mă, azura, şi mă voi umple de linişte, plângând încetişor ca un pârâu de lavă peste mâinile mele
nu mai pot zgâria în amiezile `nalte cu umbra-mi uscată palma deşertului, oţelul secundei
când mă scol, nu mai pot ridica de pe suflet o singură piatră, pe genunchii mei, să o legăn

adu-ţi aminte, o, azura, cum aprig hălăduiam prin livezi pitice, albe, rugoase
cum ţopăiam pe muşchiul cuvintelor, cum îmi băgam nasul după tine în iezerul inimii, zvântat ca un arc al cerului, ca o săgeată plesnind săgeata retinei tale cea înroşindă,
cea unduindă, o, a zu ra

presimt lepădarea cărnii şi fuga ei de la mine
aşa cum ştiu tulburarea, râsetul, focul
ce cu molcome braţe ridică, îndreaptă, despoaie şira spinării mele
către lovirea dulce, sferică, ameţitoare a cuvântului tău neîmpăcat cu trădarea
purtată pe umerii sunetului

o, azura li, azura li, pentru ce nu-mi tresai, preaiubita mea, potrivita mea statuie?




Sapphire



Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveştile pe care mi le citeşte Arius duminica dimineaţa. Am un corp subţire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculţă, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îţi explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistenţă. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braţ, pe jumătatea de piept acoperită. E ca şi cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca şi cum nimic nu îşi mai găseşte locul, ca şi cum o făptură doar bănuită m-ar atinge din toate părţile dintr-o dată.
Din pămînt creşte iarba. Verde, aplecată uşor înapoi înspre sol, ca şi cum, oricât de dreaptă, i-ar fi teamă să se îndepărteze şi să piardă din vedere de unde a plecat.
Să alergi prin iarbă, să bată vântul.
Uneori, în vis, mă aşez. Dacă stau mult – ştii să măsori timpul în vis? – dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile şi tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, şi nu am reuşit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aş gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aş gândi şi aş scormoni prin fişierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reuşesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina.
Când practicăm amintiri, destinaţia preferată a lui Arius sunt cele şapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ţine acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi ţin ochii deschişi, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiştii când îi dau banii. Eu plâng şi mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, faţa i se întinde în jurul ochilor mijiţi, şi se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiştilor, sărutările şi strângerile de mână ale veşnicilor îndrăgostiţi. Adună fiecare secundă furată şi o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori.
Dacă aş fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aş spune că vorbeşte despre el. Dar nu este locul meu să îi spun aşa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine şi să-l învăţ să viseze. Îi ţin de urât mai mult decât ar trebui, dar aşa sunt toţi cei ca mine, nu îi poţi spune unui copil că nu vrei să asculţi poveşti, când el vrea să îţi citească.
Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanţa de la uşa casei sale atârnă spânzurată tristeţea. În casa goală se topesc cele şapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată şi mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ţinem cumva de urât una alteia.
De la ea am învăţat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric maşinăriile când plâng de-adevăratelea. În amintiri şi în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotiţele, uşiţele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate.
Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate maşinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aş dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii şi să aştept primul vis, prima amintire.

Probabil că voi posta şi pe pagina mea, dar tot meritul trebuie dat imaginii, m-am gândit la ea toată ziua, şi uite ce a "produs". Un receptacul de amintiri.



alma



ce imagine horror
inchid repede pagina
imi fac cruce



Profetul



moartea este un dodecaedru perfect
ora unu
mor ochii pentru că sînt umezi
prea umezi pentru lumea noastră anti-acvatică
erori în ulciorul unui craniu sigilat
păstrarea uscată a sinelui
ora două
se rup brațele
trupurile noastre nepaseriforme
crengi pentru rugăciunea cuiburilor
trei
dispare limba
lenevind pe curvatura cuvintelor
sfîrșitul
un glonte rătăcit o sfîrtecă
ora patru
cade perechea de îngeri carnali
urechi în pulberea porumbeilor
unde dorm cîntecele
ora cinci
se desparte de noi obrazul
sărutul
un pergament palimpsest
despre alt timp
șase
dispar diferențele noastre
devenim nici femeie înger
nici bărbat
ora șapte
se topește inima
undeva într-un alambic perpetuu
se întoarce în pămînt
pămîntul bucuriilor noastre
opt
mîinile trec ating gibraltarul
apoi își iau zborul
spre arcadia
ora nouă
picioarele
se prăbușesc devenind
prăpastie
zece
unsprezece
doisprezece
dodecaedru
cerc




Oriana




poem de distrugere în masă. praf în vânt

[...]
şi tocmai când semăna cu Venus din Milo
i-a acoperit capul cu o botniţă de oţel să nu i se spulbere şi faţa
atunci ea a închis ochii
inima amputată din piept s-a pietrificat în palmele reci
îndrăgostirea s-a contorsionat în dezdumnezeire adunată cu pumnul
dinte pentru dinte obraznic
o coastă pentru mitul perechii inhibate
muşcătură pentru fiecare bătaie de inimă amuţită
el şi-a îngropat comoara pumnilor în cavitatea din spatele coastei rupte
a încuiat colivia răsuflând din greu
a agăţat cheia de cinabru pe celălalt obraz al ei şi a aşteptat
aerul şuiera prin dinţii ei
[...]