| |
|
| |
Zilele îşi adună rândurile. Vom ajunge la punct şi ne vom aminti cu aceeaşi uşurinţă cine va sta în locul meu, cine va sta în locul tău.
dacă aş începe
povestea s-ar răsuci asemenea unui şarpe
şi-ar înfige colţii
molipsindu-mă
luna ar plesni în patru
Adun vise. Vom face schimb cândva.
Eşti curajoasă
Aici se topesc prima dată toate zăpezile. Tu ce crezi?
stăm faţă în faţă
adulmecând
abur din începutul acesta de lume
noaptea
se naşte cu ţipăt
în trupurile noastre
Deşertul îşi risipeşte paşii.
Cine are nevoie de certitudini?
Ţi-aş dărui albastru. Mi-e teamă că devin prea femeie.
Deasupra noastră, şoimul, căutând.
în palma închisă
ultima spărtură de lună
devine sânge
ce-am stârnit dragul meu
povestea îşi întinde lacomă limbile
mistuind orice urmă de aer
Îţi mai aduci aminte fereastra era doar un pretext. Cineva ne-a desenat cu acelaşi deget. În aceeaşi apă. Soarbe-mă.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ariana -
2006-03-06 |
Bi, ai scris parcă pentru mine poezia. Şi nu visez. Nu voi încerca să o disec. Tu ştii că ştiu, după cum şi eu ştiu că ştii. Mă gândeam acum că ţelul şoimului, sau doar o neîndurare, este acela de a căuta pumnul înmănuşat. Un alt fel de ,,acasă”, într-o libertate zimţuită. Singura sugestie cu privire la modalitatea de expunere pe care o am este vis-a-vis de versul ,, ispitind adulmecând pipăind". Ştiu ce ai vrut să imprimi, însă rămân cu o senzaţie de forţare, de rupere, de trezire din curgerea atât de vie şi firească a poeziei. Poate te mai gândeşti. ,, Nu-i nevoie de nicio certitudine" ...poate ar fi putut lipsi, însă tu decizi. De data asta mă întreb eu: ce mă fac dacă devin dependentă de genul ăsta de texte ?:)
Şi parcă l-aş invita pe Vladimir să simtă o poezie chiar mai intensă decât cea menţionată anterior... :). M-am plecat. Ridică-mă.
|
| Sapphire -
2006-03-07 |
Ariana, cu un zambet retinut as putea spune ca stiu, doar de aceea scriu :-) Studiez de ieri sugestiile tale, nu ma pot hotari sa "repar", desi imi dau seama de rupere acolo, m-au pacalit cuvintele acelea ca ar fi toate autentice, si nu-s. Cred ca le-am descoperit pe infractoare :-)
La certitudinile acelea nu pot renunta, stiu ele de ce. Dar incerc sa reformulez un picut. La urma urmelor, cuvintele apartin sau nu realitatii unui poem dupa cum noi le hotaram soarta... E un paradox pe care eu il iubesc la nebunie.
Eu mai scriu, numai sa te vad daca te tii.
Ah, trebuie sa iti raspund si eu, desi vad ca vorbesti cu altii in subsolul paginii mele: si eu cred poezia aceea mai buna. Cea de faţă mi-este insa mai draga. E acel "give in" pe care bine l-ai sesizat. Te mai astept.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com