eu, învelitorul tău, vărs lacrimi căci mi s-au deschis ochii şi am văzut că sunt gol şi voi muri

patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi m-am târât prin gheţurile irisului tău translucid şi-am deschis stăvilarele cerului inimii mele peste goliciunea spinărilor tale, ariel.
acum sunt o cruce de carne de care sufletul tău atârnă ca o cămaşă fără cusătură. am scos din tine grămezi de aur curat şi izvoarele de sus şi izvoarele de jos şi lăstunii de miere, m-am spălat cu roua trupului tău şi acum al meu trup e la tine. şi trupul tău mă doreşte. se mistuie în lumina gurii mele.
dar îngerul a suit pe cumpăna cerului o talpă deasupra gurilor mele deasupra sânului tău a lipit suflet pe suflet zicând cu glas puternic: lazăre, ieşi afară! eu te-am sărutat şi am început să plâng tare. el i-a mai zis: dă-mi dreapta ta să coborâm în mijlocul cioplitorilor din Rama să facem două grămezi de capete până dimineaţă.
ce ai? oare nu trăim noi pe acoperişul templului şi nu vindecăm noi trupul acesta înalt? pentru ce vrei tu să-l dăm cu împrumut hecatei? cum se va face lucrul acesta de vreme ce eu nu cunosc faţa ta şi faţa ta e o nesfârşită ploaie de limbi spoite? şi o învelitoare de pânză de in stomacul tău? tu dormi? cu adevărat, treacă de la mine răstignirea spinării acesteia. facă-se voia sânilor tăi.

să ieşim....

când s-a strâns o mulţime mare de peşti a spus pilda aceasta, după ce a cântat de trei ori cocoşul, după ce şi-au înghiţit arginţii, au scris pe spatele măgarului toate acestea

.... apoi sufletele ni s-au întors şi au intrat pe nas şi pe gură