spun că nu poţi scrie decât dacă doare
cum cine toată lumea ştie asta
chiar şi eu o ştiu de când scriam poezie
decât dacă nu mai ai altă şansă
când simţi că în loc de respiraţie
cuvintele se adună ca într-un coşmar te
prind de picioare tu nu mai poţi merge
te târăşti te prinzi cu ghearele de pământ
pământul se înmoaie sub tine
devine mlaştină cuvintele
îţi prind braţele îţi intră în gură
ţipi iar ele se prefac în sare
şi nu mai poţi nici cruce să-ţi faci
nu mai ştii nici o rugăciune
decât Iisuse Hristoase
şi nu-ţi mai găseşti inima să te cobori
ei bine spunem
atunci te-ai întâlnit cu poezia
până atunci
taci

dar vezi eu în fiecare zi mă simt aşa
nu cred să fie poezie
aşa că
tac

(e drept am un prieten care spune despre toate astea
că sunt sentimente de sinucigaş
s-ar putea să ştie mai bine
el a încercat o dată şi de-atunci a devenit dependent)