El voia să simtă agonia dulce-acrişoară a decăderii, aşa că s-a autocondamnat să urce, să aibă de unde cădea.
Şi s-a cocoţat atît de sus, încît avea impresia că nu se va mai lovi cu faţa de pămînt vreodată, chiar de şi-ar da drumul în hău.
S-a înşelat. A căzut, a fost zdrobit, dar părticelele din El s-au regrupat, refăcînd puzzle-ul.
A stat multă vreme aşa, uimit că încă vieţuieşte.
În cădere l-au trecut cele mai minunate trăiri pe care le-a cunoscut. Întreg trupul îl furnica, îl gîdila, îl mîngîia. Nu mai simţea nici spaţiul, nici timpul. Aproape că a murit de plăcere.
Nu ştie cît a plutit. Nu ştie nici măcar dacă a plutit, a zburat ori s-a prăvălit ca un sac de cartofi.
Or fi fost clipe, minute, zile sau ani...

Ea nu a urcat vreodată. Ea nu a căzut vreodată. Ea nu l-a înţeles vreodată. Ştia totuşi că El se va întoarce...

El stătea ţeapăn, cu faţa-n ţărînă, tremurînd uşor.
S-a ridicat cu greu, a scuipat colbul, a holbat ochii şi a privit speriat în jur. Apoi şi-au împreunat privirile. Privea la Ea, privea în jos, privea în sus...

El (nerăbdător, gîfîind): Mă duc şi mă-ntorc.
Ea (oftînd, după un moment de tăcere): Du-te şi-ntoarce-te.

Şi El a urcat din nou.

(Douhe Pole, Bucovena, 16 august 2006)