1
pe străzi luminile s-au dizolvat încet în noapte
doar câteva pîlpâiri în câte un bloc mai îndepărtat
siluete rotunde zvâcnind în spatele câte unei perdele
cortina noastră cea de toate nopţile acoperind firav
o scenă spre care fluturi şi ţânţari nu contenesc să navigheze

2
sunetele vii ale nopţii sunt mici păsări de pradă pentru timpane
cochilia zilelor zace în fiecare minut din beznă
părăsită, o femeie plânge uşor lacrimile îi cad peste o muşcată
din fereastră şi umbra mea ca un câine se alungeşte spre pervazul ei
vrea să culeagă luna într-un gest de compasiune spontană

3
ţin în mâini o fotografie
am găsit-o pe jos în gara slab luminată
bricheta de alamă căzută pe ea a lăsat
urme vagi de unsoare şi chipul
pare acum venit de undeva din trecutul îndepărtat
un punct luminos pe fruntea unei fete frumoase
un zâmbet şters şi uşor nostalgic îmi striveşte amărăciunea
din ochii ei ca o mediterană
culorile ning peste puţinii călători care iau trenuri de noapte

4
câte feţe ai văzut în compartimente
fiecare cu luciul ei nefiresc expresiv
lumi purtate în spatele fiecărei perechi de ochi
tot ce se poate spune despre tot ce există
stă îndărătul acestor pleoape obosite

5
timpul nu e duşmanul nostru
e doar o cabrare a trenurilor peste şinele moarte
o copulaţie nefirească strivind sub orgasme secundele
auzim uruitul sacadat al roţilor ca pe o muzică lentă
fiecare drum îşi are simfonia lui secretă
nu trebuie decât să ţinem ochii închişi câteva secunde
atunci când inima ne tresaltă la trecerea prin tunnel

6
acoperă-ţi ochii
priveşte-mă prin fanta rămasă
între degetele răsfirate
chipul meu îţi va părea mai senin
ca o insulă în bătaia soarelui
când îl priveşti din acest unghi
cu pupilele obişnuite cu nopţile
şi vei afla cochilia oraşului - animal răzvrătit

7
un capăt nu e decât o haltă
un drum înfundat ascunde întotdeauna
un secret nu o spaimă nu un scâncet
apropie-te de mâna întinsă a unui cerşetor
mângâie cu privirea cutele şterse de vremi ale clădirilor
sparge un balon de săpun şi un râset de copil
va exploda moale şi va trezi dimineaţa din amorţeală
toate orele dezolante sunt o spumă groasă
în care ne curăţăm gândurile chiar dacă pentru câteva minute
ne urâm mai intens ca în miezul unui orgasm

8
existenţa e gelatina din care ne făurim visele
la capătul ei totul se remodelează firesc
ca o trecere simplă dintr-o stare de agregare în alta
numai corpurile se sfiesc să continue
ca şi cum cineva le-ar dezgoli printr-un gest ferm
şi numai sufletul hăituit între coaste se bucură să evadeze
plutind ca un nor prin aerul moale lichefiant

9
prin fiecare gara în parte
orasele emana nostalgii
ce curg din cladiri ca o lava invizibila
invadând trenurile - conducte de vise
cu călători înstrăinaţi de lume
ajunge numai să-ţi alegi destinaţia
şi să pleci fără să mai priveşti înapoi

10
şi la sfârşit gustul proaspăt al dezamăgirii
scufundând gingiile într-o amărăciune lipicioasă
atât cât să te trezeşti dimineaţa cu aceeaşi grijă
să te speli să mănânci să te îmbraci
şi o dată ieşit pe uşă aerul tare al realităţii
să te lovească din plin ca o torpilă
rătăcită pe câmpul plin de răniţi
în timp ce tu cauţi cu înfrigurare
urmele camarazilor dispăruţi în luptă