ca atunci când fiecare e înconjurat de străini ieşi din casă afară e pustiu o stradă lungă şi goală se îngrămădeşte într-un om câteva păsări îi ciugulesc din palmă astupă-ţi urechile să nu te doară liniştea te gândesti la tine când ai îmbrăcat rochia de mireasă a mamei şi pantofii ei cu toc după care ai ştiut că amintirile nu aduc nimic înapoi astăzi pustiul străzii mă nelinişteşte uneori motanul vecinei miaună la uşă îi deschid şi mă priveşte cu un soi de compasiune îmi ridic gulerul cămăşii îmi ascund buzele sub el citesc răvăşită ziarul de ieri şi tot ce am ratat motanul îşi linge lăbuţa e noapte visez un copil trebuie să schimb bateriile la ceas e ca şi cum timpul s-a oprit în casa mea în poziţia asta picioarele îmi ajung până la veioza aprinsă îmi încălzesc tălpile amorţite
ca acel te iubesc dar nu pot să te văd pe care nu-l înţelege nimeni adică cum adică trebuie să nu ne opunem iată a trecut ceva vreme şi ating obiectele în memorie ai sorbit din mine dar privirea atât de departe habar n-am ce caută oamenii ăştia aici şi uneori nu pot vorbi nu ştiu vreau doar mă gândesc la tine şi asta mă întristează foarte tare din tot ce sunt o descărcare dureroasă o eliminare din simplul gând că între tine şi mine nu s-ar putea întâmpla o minune
am greşit întorc capul spre perete primul desen de care îmi amintesc e un lan de floarea-soarelui niciodată nu m-am întrebat ce e dincolo doar acum mă trezesc incredibil de singură de fapt eu n-o sa mă căsătoresc niciodată eu n-o să am copii motanul se uită la mine cu o oarecare spaimă vino aici poate ţi-e foame