mereu m-am întrebat cum a aranjat dumnezeu intrarea în casă poate că era adevărată povestea prafului de stele şi suntem desprinşi unul din altul numai că sunt oameni care provin din nove supernove din planete în formare le poartă zilnic cu ei fără să se observe le îndeasă în piele şi zâmbesc complice când îşi întâlnesc fraţii copiii libertatea
nimeni nu mai ţine minte prima lumină câte bătăi avem pe minut sunt atâtea lucruri care se schimbă şi le descoperim rar de parcă ni s-a dezvelit o gambă sub fusta lungă în timp ce ne aşezăm armonios picior peste picior gustăm din vinul ăsta sec gândindu-ne cum există cuvinte pe care nu le folosim niciodată chiar dacă le simţim ştiu şi eu neîndemânarea cu care reacţionez e doar un semn că ceva intangibil îmi joacă feste poate e teamă sau poate încolăcirea în câteva straturi din prima nu se întâmplă nimic fiindcă nu se cunoaşte nimic
la câte se renunţă şi câte respinge eul nostru hotărât le trece prin pielea înroşită invazia exterioară ne face plăpânzi dar mereu e ridicarea albă care şterge ameţeala mai sunt zece minute şi plec sper să nu întârzii de ce intervin tot felul de nimicuri tocmai când nu trebuie şi ne îmbolnăvesc deodată răul din rău vântul din ploaie urletul din tăcere
dragostea ta pleacă din sfinţenie
nu ţi-am spus
de câteva zile e doar o ancorare în absenţă iar liniştea absenţei nu e liniştea absenţei e zbuciumul depărtarii dar sufletul ştie când să o ia de la capăt
cât să dea cât să primească lumina caldă dinspre răsărit