– experiment literar “comis” de un grup de masteranzi din Braşov–
Katalin Băltin
Adriana Bărbat
Alina Bică
Mariana Frâncu
Cozmina Ilie-Preoţescu
Mihaela Murariu
Bogdan Nicolai

după Simona Popescu

„Un veşnic mister: gaura cheii, ce se află dincolo, ce ai putea deveni dintr-odată prelingându-ţi privirea prin vizorul metalic cu un uşor iz de rugină şi răceală.”
Uite cu ce metafore mai vin şi eu la Ela asta... De parcă altceva mai fain nu puteam să-i scriu decât explicaţiile astea pentru curiozitatea mea bolnăvicioasă... De parcă nu m-ar cunoaşte de ani buni şi n-aş putea să-i zic pe faţă ce şi cum...! Uşi, mistere... La urma urmei ce dracu mi-o fi plăcând atât de mult să cunosc oameni, da’ nu aşa, normal, ci să-i simt, să-i adulmec, să le văd toate nimicurile...
Mă-nvăţasem de mică să păstrez o legătură aparentă cu ceilalţi, şi nici nu aveam nevoie de mai mult. Şi cei din jur erau la fel de singuri ca şi mine, degeaba, chiar şi Ela cu toate teoriile ei despre realitate.
Hm! Aşa eram eu, egoistă şi rea şi nici n-aveam chef să mă schimb. Aveam dimineţi în care alunecând din aşternuturi calde ajungeam în faţa geamului murdar de atâtea priviri. Lumea părea obscură, fără rafinament cu mişcări rapide şi repetate ca un motor uleios şi urât mirositor, care te face să crezi că nu se va mai opri niciodată. Îmi întorceam privirea de la geamul negru care mă amăgea. Doream altceva. Atunci apăreau ei, care mă obligau să-mi pun ochelarii şi să văd în culori. Prima dată am făcut răni la ochi, iar puroiul alb a rămas împietrit mult timp pe pielea roasă de durere.
Cu vremea m-am obişnuit şi a-nceput să-mi placă aşa, să consider un privilegiu posibilitatea de a vedea lumea în două feluri atât de diferite, de a mă odihni uitându-mă la ea ca la un joc de forme, ca la un dans straniu, încetinit şi oarecum inutil. Apoi, îmi puneam ochelarii groşi care mă făceau să stau ghemuită pe pat şi să văd că nu sunt singură, că alţi şi alţi ochi bulbucaţi se holbează la mine. Încet, m-am obişnuit cu toţi ceilalţi care asemenea mie furau viaţa prin imagini ascunse după geamuri sau uşi.
La început, de câte ori îmi lungeam ochii pe forma aproape feminină a găurii cheii îmi simţeam saliva umplându-mi întreaga cavitate bucală. Îmi mângâia uşor limba, îmi ieşea puţin pe la colţurile gurii, umezindu-mi buzele muşcate. Îmi plăcea să-mi imaginez tot felul de siluete feminine mulate perfect pe forma senzuală ce mă purta mereu dincolo de „cutia” mea. Aşa o descoperisem pe Sonia, din spatele unei uşi-toaletă în timp ce îşi masa corpul cu unul din prosoapele de baie. Abia atunci, pentru prima dată am luat poziţia în care îmi place să o fac şi acum. Mi-am aplecat capul puţin mai în faţă, mi-am lipit genele de fierul rece, aproape umed al găurii cheii şi m-am aşezat în genunchi. Acolo am început pentru prima oară să-i ling formele pline şi aproape să-i simt gustul parfumat în gură.
Aşa eram, de-o curiozitate aproape bolnăvicioasă de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul, uşa. Până acum, pleoapa rămăsese întredeschisă, dar, dintr-o dată, când Sonia se băgase în baie, ochiul acela al uşii începuse să mi se pară strălucitor şi viu. Apropiindu-mă încet, puteam să văd limpede aburii ceţoşi ridicându-se din vană ca dintr-o oală fierbând pe foc. În mijlocul ei trona Sonia. Ochiul îmi aluneca rapid de la sânul fleşcăit şi pufos, la colacul de grăsime care-i susţinea probabil trupul şi la picioarele mult prea subţiri pentru ditamai matahala. Nu era prima dată când ochiul meu curios întâlnea hidoşenii şi poate că ar fi trecut mai departe, nepăsător, dacă spaima n-ar fi posedat un neg imens, situat la câţiva centimetri deasupra buricului. Ochi şi neg s-au lipit şi asta a fost. Am rămas acolo ţintită, amorţită, scârbită...
Când mi-am revenit am văzut-o din nou pe Sonia plimbându-şi degetele noduroase de-a lungul trupului în timp ce pielea ei scofâlcită se-ntindea şi revenea la aceeaşi formă, ca un arc...
Conturul pe care corpul ei îl prindea, privit prin gaura cheii, îmi dădea o voluptate nebună. De multe ori, îmi plăcea să-mi imaginez un soi de mutilare a acelui trup după despicăturile exacte ale „vizorului” meu. Pentru asta mă îndepărtam uşor de uşă încercând să fac tăieturile cât mai precise. Aproape că-i vedeam carnea roşiatică lipindu-i-se de bucăţile de metal.
Sonia rămăsese ridicată în picioare şi se săpunea, fără să-i pese de prezenţa mea. Cânta şi sunetele vibrau, săltându-i corpul durduliu. Mişcarea circulară a săpunului pe piele lăsa dâre spumoase. Îi plăcea să se mângâie peste sânii mari şi se uita cu interes în oglindă. Se freca apăsat pe braţele musculoase şi cânta într-un ritm languros.
Mă întreb de ce era atât de veselă şi de corpolentă; mă fascina bălăceala Soniei, aburii care mă cuprindeau şi pe mine, năvălind pe gaura cheii.
Am auzit un zgomot prelung, ca de cascadă; corpul Soniei s-a adâncit în apa din cadă. Scufundarea precipitată în lichidul fierbinte a trupului masiv a împrăştiat apa spre dalele din baie. M-a cuprins o senzaţie de moleşeală care m-a făcut să mă ghemuiesc lângă pragul uşii albe, scorojite. Mi se uscase gâtul şi nu vedeam în faţa ochilor decât goliciunea Soniei şi aburii care o împresurau din toate părţile, ca o cortină magică.
M-am desprins scârbită de gaura cheii. Corpul uman nu mă atrăgea decât atunci când era frumos, simetric, nu bucăţi de carne aşezate alandala, grăsimi şi unghii ascuţite, fire de păr răzleţe... mă gândeam că, dacă aş fi bărbat n-aş fi iubit niciodată o femeie ca ea; numai gândul că ar trebui să o ating mi-ar provoca repulsie.
Când a ieşit din baie, înfăşurată în capotul ei roşu, de mătase subţire şi lunecoasă, m-a chemat şi m-a rugat să-i usuc părul cu foehnul. Lanţul de grăsime din jurul cefei m-a făcut să mă răzgândesc. I-am răspuns grăbită că nu pot, că am treabă şi m-am îndreptat spre bucătărie. Deşi se spălase, iar eu făcusem baie cu puţin înainte, în casă era un aer greu, irespirabil şi imediat m-am gândit la mirosul de carne putrezită. Îmi imaginam cum ar putea duhni hoitul Soniei. Să fie vară şi să-i văd grăsimile topindu-se încet de la atâta căldură, curgând printre scândurile coşciugului...
În loc să ajung la bucătărie, am ajuns la baie. În oglinda imensă m-am întrebat dacă Sonia era masochistă de-şi privea toate excrescenţele alea. Până şi ochii păreau că-i atârnă de umflaţi ce erau.
Am revenit în cameră. Apoi am început s-o privesc iar, acum vorbea la telefon, probabil cu un bărbat, chicotind şi spunând mereu: «Te pup, te pup», «Abia aştept să ne vedem» şi altele; iar la sfârşit, îşi înfăşura degetele pe firul spiralat al telefonului, îl răsucea respirând sacadat. Cine ştie pe cine păcălea, cum făcea ea de obicei, nici nu ştiau fraierii cu ce hidoasă stăteau de vorbă; oricum, de-ntâlnit nu se întâlneau niciodată că ar fi urlat ăia de spaimă; şi, mi s-a părut atunci, nu ştiu de ce, foarte nasol ce făcea.
Şi totuşi… nu pierd nici o ocazie să mă uit la ea prin gaura cheii. Asta mi se întâmplă şi noaptea. Câteodată e ademenitoare cu o rochie roşie stând într-un fotoliu verde. Abia se vede de după perdeaua de fum şi o romanţă uzată pătrunde camera în care am acces numai cu un singur ochi. Dacă se ridică şi pleacă nu mai rămân în locul ei decât fotoliul cald şi mirosul ei care ajunge să mă mângâie de după gaura cheii. Alteori e rea, vrea să mă-nspăimânte. Deschide uşa şi mă lasă înăuntru. Amorţită de emoţie fac un pas greoi, păşesc pe covorul ei moale, apoi ea brusc dispare în spatele unei alte uşi.
Şi atunci, tot ce mi-aş dori ar fi să intru, să-mi scurg prin conturul metalic al găurii ochii, să mă dezbrac de pleoape, de culori, să-mi arunc hainele şi să rămân acolo goală şi să mă fac că mă pierd prin întuneric.
Mă las uşor pe vine, şi încet, încep să-mi ating pulpele. Îmi dau drumu’… pe spate, normal, şi mă lovesc a dracului de tare cu coloana sau ceva de prin zonă de podeaua rece. Rămân aşa cu ochii spânzuraţi de becul ciobit atârnând de tavan şi mă gândesc ce-ar fi dacă… Intrarea prin ciob ar putea fi pe verticală. Să mă fac cu un ciob pe verticală…
„Nu sunt altceva decât o şopârlă mică şi scârboasă.” – îmi spun. Unii de care fug, am aflat chiar că m-admiră. Îmi place să mă târăsc mereu pe sub paturi întunecoase, mereu cu ochii spre uşă, mereu ferindu-mi pielea de atingerea insectelor păroase.
Uneori, sunt clipe în care îmi vin în minte uşile din copilărie… Umbrele alea mirosind a ţigară şi zgomotul de dincolo şi ochii ce nu mi se închideau de fiecare dată.
Începeam să număr până la o sută, apoi mă dizolvam uşor într-o culoare, după care din nou şoaptele adulte ce mi se strecurau pe sub uşă, din nou mirosul acrişor de ţuică ordinară. … glasul răguşit de băutură al tatălui şi înjurăturile şuierânde ale mamei parcă rupând melodiile lăutăreşti ce îmi inundau minţile.
Aproape că începusem să îi recunosc după culorile zărite prin geamul înflorat de la uşa-cameră-copil. Nenea Mişu era cel verde, Vali ţiganu’ era cel roşu, mama – capotul ori fusta în pătrăţele, iar tata negru, frig şi spaimă… o prună uscată, neagră şi afumată…
Dacă-aş fi putut să clintesc din loc oglinda… Îmi trecuse odată prin minte ce-ar fi dacă mi-aş putea privi propriul trup, pe mine cea de dincolo, decojită de privirile celorlalţi, de cioburile propriului meu ochi. Un lichid cald şi ciudat de plăcut am simţit cum parcă mi se prelinge pe pulpe. Am privit speriată gresia rece. Am văzut figura mea îmbătrânită: părul încărunţit, lipit de cap, fără nici o şuviţă desprinsă de scalpul fără culoare. Ochii încercănaţi, înfundaţi în orbite, decoloraţi de trecerea timpului. Urechile blegite, uscate, de care atârnau cerceii grei de argint cu onixul cât unghia degetului mare. Ridurile de la ochi, adânci şi dese, coborau înspre obrazul uscat şi palid.
Mi-am privit apoi mâinile… galbene ca mâinile unui mort. Unghiile tari, încă albe, contrastau puternic cu pielea pământie. Pe degetul mijlociu se ridica un inel imens cu acelaşi onix oval, încadrat de o bordură înaltă de argint.
Gâtul… subţire, osos, pe care atârnă un rest de piele deshidratată. Sprâncenele subţiri, despărţite de ridurile de pe frunte.
Un singur lucru mă fascina: privirea, care mă scruta cu neruşinare, adânc şi detaliat ca obiectivul unui microscop. Vioaie şi încă tânără, privirea îşi bătea joc de bătrâneţea mea…
Mi-am ridicat ochii din gresia-oglindă şi obosită, m-am ghemuit încă o dată cu picioarele băgate sub mine în faţa uşii-toaletă. Încă o dată tac şi-mi lipseşte fiorul acela pe care îl simţeam urcând în mine atunci când mă ascundeam în spatele unei uşi. Ştiam întotdeauna că acolo e cineva. Nu era vorba doar de secrete, de emoţii, de viaţa de dincolo, ci de viaţa mea.
Am văzut multe cu ochii mei. Unii citesc… eu, mă uit pe gaura cheii. Dincolo de uşă. Totul e să fii dincolo.