rodia

sfîrșitul vine din senin. un copac rămas brusc fără frunziș.
privesc fulgerele; ultimul țipăt al stelelor
care au murit. mă întristez; așa sunt furtunile: suflete rătăcite
căutînd piepturi în care să se adăpostească.

și eu fac parte din neamul furtunii. brăzdat de propriile țipete,
de neputință, de urlete de sînge care mă străbat
la fiecare bătaie de inimă; un gol de aer: o lipsă, un detonator
pentru fiecare explozie a stelei din piept.

dar sunt mai aprig ca un uragan, pot privi morții în ochi.
nu ploaie măruntă, nu ace de sticlă topită; furie și tornade
care-mi răsucesc respirația; un șuier izvorît din piept ca o răbunare
de tată, părinte al tuturor șerpilor. apoi liniște

cît să se audă clipocit de izvor: veninul întorcîndu-se
în mine cu alt gust. un arc electric
sau două linii de lumină frîntă; unite
în palma unui copac. pieptul lui puternic, ajuns

roată în mecanismul invizibil al lumii. un fel de sărut diafan;
o culoare abstractă în spatele oricărei atingeri.
trupul meu e o caravană; îi privesc în ochi apoi umblă cu mine,
suflete fără casă. privesc fulgerele și mă gîndesc că lumina lor

ți-ar putea ține și ție de urît. la miazănoapte
întunericul sfîrtecat de durere. mergem într-acolo,
să ne ținem unii de alții cu mîini nevăzute; un moment
tandru, doi cîte doi la căldura unui copac trăznit,

inspirînd mirosul de electricitate și fum. bucuroși de fulger
ca de un copil; suntem crescuți din pămînt, ca și cum cimitirele
sunt doar niște plantații de oameni. privim prin ochii lor,
și ne bucurăm cînd vedem fulgerele; știm că sunt rădăcini.

acum putem mușca fructul, va fi un sezon roditor.
eu și tu: aruncîndu-ne sîngele în sus
cu venele căutînd cerul, îmbrățișați
în așteptarea ploii să ne potolească setea.