buhăiești
știi, e ca un cînt trist, surd, aproape că nu-l aud, ori poate chiar nu-l aud dar
apusul ăsta mișcă ceva în mine
ceva mă ia și mă duce înapoi, în după-amiaza aia tîrzie de vară, după deal
lutul se desfăcea ca prăjitura de zahăr ars a babei
"prrr, cocî, tu-ț bisărișeasca mă-ti az șî mîni"
și cu greu, iapa bătrînă și proastă a bunicului stătu țeapănă locului
căldările se umpleau se goleau se umpleau se goleau
"uăi matei, dacî audi mă-ta cî ti-am luat la lutării, nu mai vorghești cu mini"
fete și băieți începeau să vină după vaci, la cireadă
căruța era încărcată cît s-o poată trage coca din lutărie
cîteva bice, cîteva înjurături și eram înapoi sus
printre pirii de pe coama dealului, soarele, cu cîntul lui mut și trist, cum îl mai văzusem, cum
aveam să-l mai văd de alte ori
dincoace de pirii de pe coama dealului, gherghina, cu părul ei morcoviu și fața ei albă și pistruii ei mari și la fel de morcovii și buzele ei roșii ca fructele cacadîrului și ochii ei mari și rotunzi din cel mai închis albastru și rochița ei creponată cu floricele mărunte mărunte și genunchii ei și degețelele ei prăfuite și călcîiele ei prăfuite în sandalele de gumă galben-transparentă și buchețelul de curu-găinii și privirea ei adîncă și oarecum mirată și, doamne, atît de îndemînoasă
"gherghina lu jan ignat, î?" și bunicul rîse "mari poamî o fost mă-sa"
am trecut imediat coama dealului și
gherghina a rămas undeva acolo, printre piri, printre razele soarelui, pe iarba arsă de la lutărie
ca-ntr-un chihlimbar în acea ultimă seară la buhăiești, ultimă seară dintre toate cu bunicul
"a sî facî mamai-ta niști vălătuși din lutu ista... maxîm cîn ș-o rădicat casa o fost în jios, chipurili îi mai bun lutu șela. eh... chizda mîni-sî, chirpiși-s tăt chirpiși" și-și mai aprinse o țigară și mai dădu o iușcă cocăi și totul era cît de bine poate să fie ceva "sîntim di rînd la stînî acuș, da mă-ta vre sî ti trimitim mîni" piedica scrîșnea insuportabil pe pietrele drumului, iar asta nu deranja decît auzul meu de orășean "eh, nu-i nica, vii la anu" și mă privi de parcă ar fi știut că nu voi mai veni. vreodată. dar nu știa, desigur...
"cutia cu nisip"?
hai ca ai exagerat cu modestia.
eu cred ca ai o proza scurta foarte buna, aici.
acum rosesc
ma gindeam la forma, intre vers si nevers, cum s-o incadrez
multumesc pentru trecere, mi-era dor de feedback, cu atit mai mult cu cit v-a placut textuletul
Matei,
Nu eşti tu Dumnezeu, dar îmi plăcu (puţin spus) acest fragment de proză. Îmi plăcu acest “cânt trist, surd, aproape că nu-l aud, ori poate chiar nu-l aud dar apusul acesta mişcă ceva în mine, ceva mă ia şi mă duce înapoi, în după-amiaza aia târzie de vară…”. La fel portretul Gherghinei, foarte bine şi bogat creionat.
Aş mai spune că nu e chiar aşa de rău atâta timp cât ne mai încearcă, din când în când, nostalgia după spaţiile rustice, unde se mai păstrează, încă, o fărâmă de puritate.
Un text bine scris, cu suflet.
Eu aş zice să-l scoţi din “nisip”.
remarcat
iata un text care ma incurajeaza sa (re)pun acolo o sectiune pentru texte remarcate.
te rog sa imi spui daca vrei sa o reincadram la o alta categorie de text. chiar si in contextul "textelor experimentale" exista si alte optiuni decit "cutia cu nispip". dar e alegerea ta
de considerati ca e incadrabil la proza, m-as bucura sa-l mutati
pe de alta parte, ma bucura mult ca v-ati oprit (toti trei) tocmai asupra acestui text, nascut chiar azi, care pentru mine reprezinta si amintirea unui fapt real si intimplat, ce-i drept (re)vazut cu alti ochi acum, coafat un pic si scos in lume