Acţiunea de a fi VI

Simţeam libertatea – un bulgăre imens de zăpadă.
Alergam pe o arşiţă ucigătoare pe un drum pietruit de munte, eu şi cu mine. Deasupra mi se întindeau grădinile suspendate ale semiramidei şi marele zid chinezesc. Babilonul în care oamenii erau stivuiţi în poziţie verticală, o figură geometrică agăţată de cer. Un triunghi perfect format din braţele lor şi zborul se înfăptuia.
Eram un kamikaze. Pleopele îmi ardeau, ochii îmi clocoteau, duceam cu mine un trotil de mărimea corpului meu. Din interior, ca un seism, aciditatea sucurilor gastrice, îmi provocau naşterea prin explozie. M-aş fi prăbuşit la poalele templului dacă nu ar fi trebuit să-mi duc misiunea până la capăt. O bombă cu ceas. Un ticăit apăsător în timpane şi iată alunecarea mult aşteptată. Oare? Aşa s-a produs echilibrul. Mi-am controlat respiraţia, conştientă fiind de secretul ce-l purtam cu mine. Aveam să distrug totul oprindu-mă din alergat. Nu sosise momentul detonării. Nu încă.
În faţa mea se zăreau muntele alb acoperit cu lucernă şi câţiva oameni de zăpadă care-şi potriveau măturile pentru zbor. Ce caut eu de fapt? De unde au măturile astea? Cum a crescut lucerna?Încotro mă îndrept? Un roi de insecte nărăvaşe îmi sugeau sângele din palmă. Am să le ucid pe rând, şi-am scos de la cingătoare un briceag ascuţit de mărimea unei lanterne de buzunar. Se făcuse mai multă lumină. Alergam în continuare. La un moment dat m-am prăbuşit peste un trunchi de copac ce stătea suspendat de o frânghie şi frânghia agăţată de un nor, pesemne. Nu am dat importanţă, am căzut. Şi prin cădere m-am transformat într-un bulgăre imens de zăpadă.
Din cer, vaci albe cu ugere mari de zahăr tos, încercând aerul cu despicătura copitei, îmi făceau semne din coadă – au, de ce te rostogoleşti femeie, ridică-te şi tu o dată măcar, cât un fir de lucernă.