Comentarii recente

Frumoasă această poveste autentică ce denotă un spirit viu, aşa cum ne-a obişnuit Vlad Turburea mereu cu textele sale. Atât poezia domniei sale, cât şi proza scurtă de factură alernativă (modernistă/contemplativă spre nostalgia, dulcea nostalgie a unui „ceva” drag ) sunt scrieri pe care le citeşti cu multă plăcere la acest autor şi nu te întrebi de ce o faci, ceea ce însemneză că scriitura ajunge direct unde trebuie, la sufletul cititorului. Desigur, aerul prozei lui Turburea nu este unul de „o nostalgie blegoasă”, aer de sat gen Creangă sau Sadoveanu. „Modernul” lucrează activ pe textele autorului. La un moment dat asistăm la demaraje poetice, artificii de calcul gen (+1)( -1) ca să nu cădem în desuet, aşa că, autorul ştie până unde să meargă cu povestea dar şi cu femeia - subiect dificil de abordat atât în literatură cât şi în viaţa noastră de toate zilele - cu Lina lui Mărin. Şi iată că nu ne dezminte imaginea introducerii ei în scenă: “după paşti Lina s-a dus pe vale.../ ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var.../ că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo...”. Comicul nu este exagerat, este bine filtrat pe senzaţie, senzaţia cititorului, mai exact, să adune fiecare cât poate „să ducă în cârcă” cu el. Umorul rafinat nu e pentru toată lumea?! Nu ştim dar intuim. Femeia-Lina este „femeia tipar” a unui Mărin, dar nu miliardar, ci unul care, ca orice bărbat căsotorit cu o Lina, are pe lângă muierea lui dragă şi o Filofteia, că deh: “Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!”
Poeticul lui Vlad este cam aşa... cam ca la doctor... mergem să ne tratăm “de negură de la norii joşi”, iar de “genunchiul drept al Linei rămas gol din nebăgare de seamă lumina ca o candelă la capul lu’ Drie” numai de bine. Ca să nu mai vorbim de metafore macabre intenţionate cu scopul de a îmbunătăţii întregul epic, ne întoarcem şi noi, împreună cu Drie, personaj creionat din bucăţi de pământ, care “s-a întors pe partea ailaltă văzîndu-şi mai departe de moartea lui.”
Cine este de fapt Lina lu’ Mărin? Un personaj feminin, căruia îi place băutura, fie şi „verde de paris” sau “vitriol anglezesc” (de-ale carnavalului/I.L.Caragiale) cititorul gustă că e pe gratis.
Ca un “mare pişicher, parol” , Turburea „o trece prin toţi sfinţii” pe Lina bat-o vina şi cât de frumoasă este numai bărbaţii ştiu la un pahar: “bă da’ a dracu cu scalda şi născătoarea ei de muiere că frumoasă s-a făcut ziceau ăştia, bărbaţii la bufet” şi ce să mai spunem, că deja, dacă nu îl cunoaştem pe Simion, acest personaj omniprezent în scrierile turburiene, nu am făcut nici cât o ceapă degerată din ograda Linei – dacă o avea – personal ca cititor „am un junghi” pe autor, de ce insistă l-aş întreba şi râd, nu-i aşa, căci am schimbat puţin conduita comentariul meu care a vrut a se vrea academic (să mă scuze minţile luminate şi maeştrii acestui site, cu plecăciune), Vlad Turburea chiar scrie impecabil, comentatorul este foarte slab în schimb...
Finalul este tragic, de o fineţe miniaturală a comicului real cînd Lina se dezechilibrează psihic, cedează de la ţuica de prună şi se aruncă cu toată sinceritatea „în perne”: „Lina căzuse în pat cu nasul în perne, moartă de beată dar şi moartă de-a binelea acum”.
Apoi doar fundalul sonor pe care l-aş asocia cu imaginea de final din romanul H. P. Bengescu (“concert din muzică” de Bach), respectiv moartea Siei, concertul care s-a ţinut până la urmă într-un cadru de funeralii: “la cap îi cînta picup-ul – dar un hoţ de vînător/ rupse trei fire de păr /şi făcu d’un lăţişor/mă luă laţul de picior/de picior şi după cap/şi nu pot ca să mai scap...”

Este un gen de scriere pe care o pot încadra cu multă sinceritate şi absolut subiectivism printre preferatele mele alături de celelalte proze ale lui Vlad Turburea.

Sper să nu fi exagerat cu sinceritatea. Să mă scuze autorul.
Vlad Turburea, felicitări!