note
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros.
pe Dogaru, vecinul de la cinci îl văd numai vara. la început am fost intrigat ba chiar mă încerca o anumită stare de îngrijorare dar în timp am învățat că de fapt există doi dogari. unul de iarnă nevăzut și unul care apare invariabil în anotimpul călduros într-o discretă libertate de expresie - șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.
o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Bucovina... Dealuri înalte, cu păduri revărsate anunţând munţii. Şi oamenii au aici vocaţia ascensionalităţii. Le privesc gesturile, le caut privirera - sunt dinamice şi agere, hotărâte şi demne, naturale şi crispate în cutezanţa lor.
Câmpuri pătate cu oi. Cer pătat cu nori.
Lunca Moldovei scăldată în verdeaţă. Ochiuri de lumină şi vârtejuri vegetale... Căsuţe solitare - bulgări de viaţă umană. În curgerea ei vaporoasă, învăluită uşor în ceaţă, apa devine translucidă şi ireală, împrumutând efecte cromatice nebănuite, aproape eterice.
Când o ființă îți pleacă – din viață, din suflet, ori numai până-n orașul vecin - rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată.
Să pleci. Niciodată să rămâi.
Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoțată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu bețe de chibrit. Le așezam sub diverse forme, construiam case, castele, șine de cale ferată. Stricam construcția și începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. N-am fost o piromană.
Scările pe care obişnuiam să urc cu tolba de scrisori în spate, întrebând în stânga şi în dreapta dacă l-a zărit careva pe Dumnezeu, azi nu mai erau. Îmi auzeam doar paşii care mă purtau spre drumul crucii, paşi nevăzuţi, doar bănuiţi. Că undeva o fărâmă de credinţă, trebuia să existe, aşa cum existenţa mea mi-o asumam.
Nu mi-am visat niciodată rădăcina din care pornisem, să mă fac văzută lumii aşa goală, aşa femeie cum sunt. Uneori, simţeam fiorul nebănuit al fricii în care mă ascundeam ca să îmi dovedesc nefrica de mine.
Poeții sunt niște oameni nesuferiți. Urâți-i, așadar, și nu vă încredeți! Doar din când în când prefaceți-vă puțin că-i iubiți. Viața lor depinde de asta.
poate că nu este bine să mă dezvelesc de cerneală
îmi place să umblu nud însă, când scriu.
din alt pământ moștenesc cioburi de zile
pe care le spăl cu mare atenție de ispite.
de tălpile mele s-au mai lipit milioane
de alte bacterii și toate contagioase.
se trage cu ICBM-uri după sentimentele mele
și cad împiedicându-mă de silozuri.
parcă din sângele meu se extrage o
penitență pentru toate păcatele celor ce nu se vor naște.
decât sa fiu postmodernist
mai bine mă-mbrac în piele de neofob.
căutati-mă, cautați-mă și catalogați-mă
sunt la un pas de cel care nu sunt.
Ieri s-au împlinit 40 de ani de la nașterea internetului. 40 de ani de cînd un student de la UCLA s-a logat de la distanță la un computer aflat într-un centru de cercetări din Standord lîngă San Francisco. Evident, pentru unii din noi internetul s-a născut abia acum 5 ani, sau în 2000, sau acum 15 ani, sau abia acum 20 de ani. Dar asta este probabil irelevant. Cert este că s-a născut acum 40 de ani. Dar apoi mi-a venit în minte faptul că noi, românii, abia aniversăm 20 de ani de la revoluție (sau cum vrea fiecare să o numească). Și m-am gîndit că e amuzant cum unele societăți au preocupări/revoluții tehnologice, poate culturale sau cel mult filozofice în timp ce altele simt nevoia asta după dramă istorică și încă se frămîntă la nivel social. Și sîntem rude bune cu francezii, spaniolii, italienii sau grecii la chestia asta. Și am observat anul acesta parcă mai mult ca niciodată asta la români. Eu nu mai trăiesc în România de multă vreme și este foarte posibil să nu vad lucrurile prea bine. Dar mi s-a părut că observ cum se intensifică acest fenomen.. În ultima vreme s-au desconspirat multe din dosarele și personalitățile fostei securități. Economia globală trece prin criză, inclusiv România. Au trecut destul de mulți ani și un anumit gen de „amnezie” își face efectul și tot felul de nostalgici comuniști apar ca ciupercile. Și dintr-odată apar tot felul de voci care simt nevoia să plesnească cu mucii în fasole. Numai de dragul efectului. Simt nevoia asta ciudată de teatral. Și pentru asta trebuie să transfigureze în ambiguu anul ’89. Ni se spune că totul a fost o manipulare. Că ne-a manipulat Gorbaciov. Sau CIA. Sau Mosadul. Că trăim de fapt un alt fel de comunism acum. Că țara a fost furată și vîndută, etc. Că ne-am dezromânizat sau că am fost dezromânizați. Că sîntem manipulați și acum. Că cineva, (masonii, guvernul mondial, Illuminati sau alții..) ne trag și ne duc Dumnezeu mai știe pe unde.
Stau și mă întreb, chiar nu putem trăi fără dramă? Nu putem trăi fără tragedii, revoluții de buzunar, fantasmagorii...? Oare de ce simțim nevoia asta teatrală de a fi mereu în mijlocul unui eveniment istoric.? Chiar atît de puțină semnificație are viața noastră, sau trecutul nostru încît simțim mereu și mereu nevoia să facem o nouă revoluție, un scandal monstru, să desconspirăm o altă iluzorie malefică ostilitate, etc? Chiar atît de provinciali ne simțim? Vorba lui Eminescu, de ce oare nu lasăm strămoșii să doarmă liniștiți în colbul cronicilor, în onoarea lor? Așa cum o fac alte popoare. La urma urmei acum douăzeci de ani au murit oameni. Unii mînați de spiritul de turmă, alții de naivitate, alții de furie, alții de speranță. Unii au murit din greșeală. Dar au murit. Puteau să ne fie rude sau prieteni. De ce oare nu îi lăsăm să doarmă în onoarea sacrificiului lor. Cu atît mai mult cu cît mulți nu au fost nici măcar „răzbunați juridic”.E adevărat că probabil nu s-a murit prin Gorj sau Scornicești sau Botoșani. Dar s-a murit în Timișoara și București, și Brăila și Sibiu. Iar România este în toate aceste locuri, mai mult sau mai puțin „revoluționare”. Oare de ce nu putem să ne respectăm morții și istoria.?... De ce nu putem să acceptăm că atunci, în felul nostru, românesc, mai naiv, mai caraghios, mai neelevat, am făcut istorie... A fost o revoluție, o revoltă, în stilul nostru, poate mai nevolnic, mai primitiv. Dar a fost. Și chiar dacă acum e greu, chiar dacă acum sînt excroci care profită de alți naivi sau „dezinformați politic” sau economic, totuși România e o altă țară. Oamenii aceia nu au murit chiar în zadar. Nu e așa?
Cred că unul din lucrurile pe care mulți români nu le înțeleg încă este că ai nevoie de „momente stabile” în istorie. Că ai nevoie de ceea ce se numește în limbaj modern o „baseline”. Un fel de linie groasă pe care o tragi din cînd în cînd și faci totalul. Și că nu o poți muta în fiecare zi doar pentru că așa ai chef sau pentru că nu îți convine cine guvernează astăzi sau cine a reușit în afaceri ieri. La urma urmei avem nevoie de ceva „sfînt” chiar la modul istoric. „Sfînt” fără fanafare și mausoleuri, fără popi și lumînări, fără ornamente aurite și kitschioase. Sfînt la nivelul conștiinței naționale. Nu la nivelul burții sau al orgoliului personal. Măcar ceva. Mic sau puțin, dar trebuie să fie. Ceva ce să nu ne permitem să ponegrim doar pentru o satisfacție de moment sau pentru un meschin cîștig personal. Sau din cauza unui insucces personal sau de partid/trib. Nu putem abera că în ‘89 a fost revoluție dar că de fapt comunismul nu a fost rău. Sau că Stalin a adus vremuri bune și că în munți au murit doar legionari. Iar noi eram fericiți să ne culturalizăm la librăria Cartea Rusă... Dar că Ceaușescu a pervertit comunismul și apoi noi am făcut revoluție și că acum ne-o fură alții ca pe un breloc. E ridicol.
O „baseline” ar presupune claritate în istorie. Măcar un dram. Chiar dacă ar fi puțină tot ar fi ceva. De fapt nici nu trebuie să fie multă. Asta e o altă problemă cu noi românii. Sîntem ca americanii. Sau ca rușii. Simțim nevoia de mare, de gogman, de bombastic. Cînd ne mai atrage ispita asta să ne amintim de Casa Poporului. Oare de ce nu putem avea momente discrete, decente, delicate în istorie pe care toți să le onorăm? În fața cărora fiecare să ne plecăm capul și să nu ne hîrjonim ca niște imbecili în fața unui mormînt. Momente pe care să le vadă și copiii noștri prin noi. Fără a face din propria istorie un caraghioslîc pe care ei, adolescenții, să îl disprețuiască tocmai din cauza imaturității cu care simțim mereu nevoia unei doze de ridicol teatral.