poezie generală
Uneori piatra cedează cuvintelor.
Oboiul acesta al primăvérii,
intercostal.
Jalea din titlul de glorie.
Lui îi creștea o piramidă în piept
și privea peste dune cu ochi de șacal
nu te mai caut
paşii ne duc înspre totmaitârziu
prin casa aceasta umezită de foşnete
abia mai găsesc un cuvânt să-l înnod
de clanţa uitării
cândva, demult
îți vorbeam despre iubire
ca despre adularea unei singure imagini
din care nu mai rămăsese nimic
în afara conturului ei alb
astăzi
dup-atâta vreme
în ochii tăi sunt atâtea păreri
câte desluşesc în întunericul nopţii
umerii tăi sunt atât de albi
abia-i disting de lumină
caut întotdeauna în luminişul cuvintelor
am perforat în granit
după rădăcini pietrificate
seva e doar un moft în vremile îngheţate
ca mătrăguna picioarele tale
cu degete vineţii
am muşcat nu a curs sînge
ci noapte vînătă şi beţii
când mările şi oceanele lumii îmi erau amante
în acel nitty gritty anotimp al polenizărilor
plângeam la fiecare neatingere după fiecare
iluzie de ţărm scursă în mierea momentului
n-avem chei la zăvorâtele porţi
ale cetăţii căzute-n ruină
drumurile sunt invadate de buruieni
nimeni nu vine să vadă
camerele sunt locuite de stafii
aici vântul bate-n neştire
amintirea ta se deghizează
într-un fulger globular
ce-mi topeşte aortele-ţurţuri
pe la streşinile inimii
vârtejul de gînduri înghite depărtări
anesteziind aşteptarea
zilele sunt lespezi
pe un vîrf de munte sau pe o planetă îndepărtată
unde confortul se refuză
meditaţia ascetului duce spre mîntuire
vor veni călugării astronauţi în navete spaţiale minuscule
să o iau, să nu o iau?
e a patra pe care o văd stînd pe dreapta
ca o statuie îngheţată.
nu pe mine mă aşteaptă, doar i-a rămas mîna înţepenită,
poate recită versuri după cum buzele vineţii,