De multe ori când scriu, nu eu scriu.Ma găsesc traversând lucruri şi stări care nu îmi aparţin.
Undeva, la un capăt al curiozitaţii mele există Şoşana, o femeie ciudată egală cu ea însăşi, îmbrăcată în negru. Justificarea Şosanei este percepţia imediată a realitaţii . Revelaţia începe în sala modestă a
galeriei de sculptură Shoeva, inundată de stânci de hârtie şi reptile de carton.
Lumea Şoşanei e populată de crocodili şi de aceea ea se balansează perpetuu în căruciorul de peste
apele mlaştinii proiectând pe pereţi umbre palide. Toţi crocodilii au culoare gri, plasaţi de mâna invizibilă a Evei în spaţiul vital al Şoşanei. Nu exagerez, e o situaţie ostilă, dar surprinzător Şoşana nu este conştientă de prezenţa ameninţătoare a crocodililor. Intuitiv ea simte că viaţa la pipăit e rugoasă. De aproape, observ că Şoşana e făcută din lut nears. Ii fac semn cu mâna: atenţie !

" Ce vezi nu e ce vezi, să ştii că ei nu atacă nimic în mişcare" şopteşte Şoşana fără să se oprească din a desena linii sinuoase pe marginea zilelor, un fel de seismograf al trenurilor care trec neostoite la marginea mlaştinei. In zare Eva a plasat un munte de sticlă, Şoşana mi-l arată prin binoclul atârnat de gâtul său fragil.
Efemera noastră apropiere capătă intimitatea prieteniilor care se leagă la muzeu în faţa unui
exponat intrigant.



Apuc binoclul, flămând de imagini, caut muntele de sticlă.Stiu, el nu există decât în imaginaţia mea subminată. Poate de aceea nu mă supară cioburile sticloase care îmi taie tălpile pâna la sânge, înfurind crocodilul de gardă . In momentul acela înţeleg că nu mai e nevoie de metafore, că lucrurile au simplitatea plaselor de păianjen în care marile nenorociri se petrec în bidimensionalul dominat de un unic păianjen programat să ucidă. Un fel de teroare atemporală în care ne complacem din lipsa de soluţii ferme. Lapsusul unor temeinice schimbari. Acceptarea marasmului . In alt colţ al mlaştinii crocodilul reprezintă suma interacţiilor, pulsul măcinător al existenţei, geneza acţiunilor noastre în încercarea de a estompa propriile limite. Conştienţa nevoii de evadare în alte suburbii ale minţii amplificată de o subtilă tentaţie: gradina de măslini adiacentă mlaştinei, plină de copii care zburdă zglobii în soare . Şoşana îmi zice că deja crocodilul i-a luat tot, de multe ori folosind trucuri ieftine, fasificând ,exploatând stările ei afective. Crocodilul este un animal abject, conclude Şoşana, pervers, perfid ,orgolios, feroce, coalescent în mişcare şi probabil inexistent în afara mlaştinei.



Cel mai mult o doare performanţa crocodilului, care a înghiţit lumina binoclului,cu care îl micşora uneori, limitindu-i poftele desfrânate. Am rămas amândoi să privim în tacere muntele, măslinii, mlaştina, gara, copiii.
Ea ştie că ar putea evada aruncându-se într-un tren în mers, dând totul uitării sau oferindu-se succombând crocodilului. Că l-ar putea speria de moarte oprind balansarea, rutina zilelor, bătaile de cord ce vibrează mătasea apelor tulburi. Soluţile simple par decizii insurmontabile. Şoşana va ramâne captivă cât timp există crocodili şi munţi de sticlă în zare. Cât timp conceptual, eu exist. Mă las pe spate admirând cerul înserării, Şoşana se balansează în căruciorul ei decrepit scărţâind a leagăn neuns din Cişmigiu, aducându-mi în cortex memorii din grădina tinereţii. Ne mai privim o dată şi ne despărţim in aburii mlaştinei, fară să stabilim care din noi va scrie cândva această pagină.

Eva Avidar - sculptor